TAINA MORTII

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                               F i ţ i g a t a!

                                - o abordare a tainei morţii -

                                               PROLOG

        Moto: „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale şi

            în veac nu vei păcătui“ (Înţelepciunea lui Sirah 7:38).

                                  Ieromonah Grigorie

                  Atunci când vrem să accentuăm importanţa unui subiect

spunem că acesta este „o chestiune de viaţă şi de moarte”. Pentru

noi, cei care credem în viaţa veşnică şi în existenţa morţii veşnice,

un astfel de subiect esenţial, poate cel dintâi dintre toate, este

plecarea noastră din această lume şi viaţa noastră de după moarte.

Din clipa când se naşte un om, singurul lucru sigur este acela că va

muri cândva. În Sfânta Scriptură moartea este numită Calea

întregului pământ (3 Regi 2:2). Adică este calea pe care vor păşi

toţi oamenii. Aşadar, toţi trebuie să cugetăm la ea (calea morţii) şi

să ne pregătim pentru a da ochii cu ea. Însuşi Hristos ne

atenţionează: „De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu

gândiţi, Fiul Omului va veni“ (Matei 24:44).

Sfinţii Bisericii noastre spun că pomenirea morţii este un

mare şi continuu ajutor pentru nevoinţa noastră duhovnicească. Ea

este o frână în coborâşul spre păcat şi o putere dumnezeiască în

lucrarea virtuţilor. Noi însă, petrecând în mijlocul grijilor şi

răspândirilor vieţii de fiecare zi, uităm cu totul de moarte, uneori

poate fără să vrem. Dar Dumnezeu ne-o aduce iarăşi în minte în

diferite moduri, mai ales când rudele noastre sau persoane iubite

pleacă de lângă noi în cealaltă viaţă.

Vom încerca să vedem ce poate însemna pentru un om care

trăieşte în lume faptul de a-şi aduce aminte de clipa morţii şi cât de

folositor este acest lucru în viaţa duhovnicească. Cele pe care le

vom arăta aici se sprijină pe experienţele Sfinţilor Părinţi, care au

trăit în aşteptarea plecării lor din această lume şi cu nădejdea

venirii Domnului.

                                Taina morţii

        Moartea este o punte peste care va trece în mod obligatoriu

orice om care se naşte în această lume. Şi trecându-o, un zid de

tăcere îl desparte pe cel adormit de cei vii. În ciuda tuturor celor ce

s-au scris despre moarte, ea rămâne o mare necunoscută şi o taină

inaccesibilă.

              O cântare din slujba înmormântării spune: „Plâng şi mă

tânguiesc când cuget la moarte şi văd în morminte frumuseţea

noastră cea zidită după chipul lui Dumnezeu zăcând grozavă,

fără slavă şi fără chip... Ce taină este aceasta ce s-a făcut cu

noi? Cum am fost daţi stricăciunii? Cum am fost înjugaţi cu

moartea?“ (Slujba înmormântării, Idiomelă, glas 8).

              La această întrebare fundamentală pe care o pune cântarea

vom încerca să dăm răspuns.

             Sfânta Scriptură ne învaţă că „Dumnezeu nu a făcut

moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate

lucrurile spre viaţă“ (Înţelepciunea lui Solomon 1:13-14).

        Atunci când Dumnezeu a dat celor întâi zidiţi porunca de a

nu gusta din rodul pomului cunoştinţei, tot atunci le-a spus: „În

ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!“ (Facere 2:17).

Adam, deşi a avut în vedere aceste cuvinte, a călcat porunca lui

Dumnezeu. Aceasta a avut consecinţe tragice pentru el însuşi şi

pentru urmaşii lui. Şi astfel moartea a venit în lume ca rod al

păcatului. „Printr-un om a intrat păcatul în lume, scrie Sfântul

Apostol Pavel, şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la

toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el“ (Romani 5:12).

             Din pricina neascultării, Adam a murit cu îndoită moarte. A

murit sufleteşte în clipa săvârşirii păcatului, pierzând comuniunea

cu Dumnezeu, de care se bucura până atunci. Trupeşte a murit

după mulţi ani, tot din pricina păcatului. Astfel, tot neamul

omenesc a intrat sub stăpânirea acestei îndoite morţi.

                        Moartea trupească a fost, după Sfinţii Părinţi, un

medicament al dumnezeieştii iubiri de oameni, „ca să nu devină

răul fără de moarte“ (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 38).

„După păcatul celor întâi zidiţi, Dumnezeu a îngăduit să vină

îndată moartea şi durerea, nu ca să-l pedepsească pe cel care a

păcătuit, ci ca să dăruiască medicament bolnavului“ (Sfântul

Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos).

               Marea nenorocire a omului a fost însă moartea sufletească,

adică despărţirea omului de Dumnezeu. A trebuit ca să se întrupeze

Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, să fie răstignit, să fie îngropat, şi

apoi să învieze, ca să-i dăruiască omului viaţa, adică comuniunea

cu Dumnezeu. Sunt semnificative cuvintele Sfântului Grigorie

Teologul care spune: „Ca să trăim am avut nevoie ca Dumnezeu

să se întrupeze şi să moară“ (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul

45).

                            Faţă în faţă cu moartea

             Dar care este atitudinea omului în faţa morţii? Oare este

justificată atitudinea acelora dintre noi care la simpla auzire a

acestui cuvânt simţim repulsie şi disconfort, schimbând subiectul

discuţiei? Sfântul Ioan Scărarul ne arată că „frica de moarte este o

însuşire firească a omului care se datorează neascultării lui Adam.

Iar groaza în faţa morţii dovedeşte faptul că există păcate pentru

care nu s-a arătat pocăinţă”. Într-adevăr, moartea este cumplită

pentru omul care trăieşte fără conştiinţa păcatelor sale şi fără

pocăinţă, potrivit cuvântului psalmului: „Moartea păcătoşilor

este cumplită“ (Psalm 33:22).

           Pentru omul lui Dumnezeu însă, moartea este mutare într-o

altă viaţă. Este plecarea din această lume şi stabilirea în lumea lui

Dumnezeu. „Căci nu este, Doamne, moarte pentru robii Tăi,

când ieşim din trup şi venim la Tine, Dumnezeule, ci mutare de

la cele mai întristătoare la cele mai bune şi mai vesele; este

odihnă şi bucurie“ (Rugăciunea a şasea de la Vecernia Pogorârii

Sfântului Duh).

                   Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Ce este moartea?

Călătorie vremelnică, un somn mai îndelungat decât de obicei.

Aşa încât, dacă te temi de moarte, să te temi şi de somn! Ne

temem de moarte, continuă Sfântul, deoarece trăim fără luare

aminte, fapt care ne îngreuiază conştiinţa“. După Sfântul Isaac

Sirul, „frica de moarte îl tiranizează pe omul care este mustrat

de propria conştiinţă. Însă cel care are conştiinţa liniştită

doreşte moartea aşa cum doreşte viaţa“. După cuvântul

stareţului Paisie, creştinul adevărat se bucură că trăieşte, dar se

bucură şi că moare.

                Moartea Sfinţilor este mutarea lor în patria adevărată şi

veşnică, unde vor trăi de-a pururi cu Hristos, cu Maica Domnului,

cu îngerii şi cu toţi sfinţii.

Spuneau despre avva Sisoe că atunci când era să moară şi

părinţii stăteau în jurul lui, chipul său a strălucit ca soarele. El le-a

spus: - Iată, avva Antonie a venit! După puţin timp a spus din

nou: - Iată, ceata Proorocilor a venit! Apoi chipul său a strălucit

foarte tare şi a zis: - Iată, ceata Apostolilor a venit!

            După puţin chipul său a strălucit şi mai mult şi s-a arătat

vorbind cu cineva. Atunci părinţii l-au rugat să le spună cu cine

vorbeşte: - Iată, le-a răspuns Sfântul, au venit Îngerii să mă ia,

dar eu îi rog ca să mă mai lase puţin ca să mă pocăiesc. - Nu ai

nevoie de pocăinţă, Părinte, i-au spus bătrânii. - Cu adevărat, lea

răspuns el, nu mă ştiu pe mine să fi pus măcar început. Din

aceasta au înţeles cu toţii că era desăvârşit. Deodată chipul său a

fulgerat ca soarele şi cu toţii s-au înfricoşat. -Vedeţi? i-a întrebat

el. A venit Domnul şi spune: Aduceţi-mi pe vasul pustiei. Şi

îndată şi-a dat sufletul său, iar locul s-a umplut de o lumină ca

fulgerul şi de bună-mireasmă (Patericul egiptean).

                   Legată de atitudinea lăuntrică faţă de moarte este şi

săvârşirea publică a Slujbei înmormântării. Cei mai în vârstă îşi

amintesc cum la sate, de îndată ce moare cineva, se trage clopotul

de doliu, se înştiinţează toţi de moartea aceluia şi merg toţi la casa

lui, pentru a-şi exprima întristarea, laolaltă cu rudele celui mort.

Apoi îl ţin pe mort în casă toată noaptea şi îi citesc Psaltirea.

A doua zi îl duc la Biserică, unde îi fac slujba de înmormântare şi

îi dau ultima sărutare. În contrast cu această rânduială, la oraşele

mari de astăzi, de îndată ce moare cineva trebuie să fie dus imediat

la camera frigorifică, chipurile, din motive de igienă. Mulţi ţin

sicriul închis sau îl acoperă în întregime cu flori. Chiar şi firmele

care se ocupă de înmormântări au fost numite Birouri de

ceremonii. Atât de mult se teme omul contemporan de orice îi

aduce aminte de moarte.

                 Sfântul Cosma Etolianul, întrebându-i la o predică pe

creştini câte ore îl ţin pe cel mort înainte de a-l îngropa şi

răspunzându-i-se că îl ţin „două, trei ore“, le-a răspuns: „Să nu-l

îngropaţi îndată, ci să-l ţineţi douăzeci şi patru de ore şi să vă

adunaţi toţi, băieţi şi fete, şi să cugetaţi bine la el, căci nu există

un dascăl mai bun decât moarte“.

Să vedem în continuare cum poate fi învăţat cineva de către

moarte.

                            Ce este pomenirea morţii

             Credinciosul care are certitudinea existenţei vieţii de după

moarte are întotdeauna în faţa ochilor viitoarea sa plecare din

această viaţă. Iar aceasta este pomenirea morţii.

            Sfântul Efrem Sirul ne învaţă: „Frate, să te îngrijeşti în

fiecare zi de moartea ta şi să te pregăteşti de acea călătorie.

Deoarece porunca înfricoşătoare va veni în ceasul în care nu te

aştepţi şi vai de cel care va fi găsit nepregătit. Dacă eşti tânăr

vrăjmaşul de multe ori îţi şopteşte: „Încă eşti tânăr.

Desfătează-te de plăcerile tale şi te vei pocăi la bătrâneţe“... Tu

însă să te împotriveşti vrăjmaşului şi să-i spui: „Prigonitorule

şi vrăjmaşule al sufletelor, încetează să-mi mai şopteşti astfel

de cuvinte! Dacă moartea mă va găsi la tinereţe şi nu voi apuca

să îmbătrânesc, ce voi răspunde la tronul de judecată al lui

Hristos?... Depărtează-te mine, lucrătorule al fărădelegii şi

sfătuitor viclean!“ Aşadar, iubite, să ai întotdeauna în mintea

ta ziua sfârşitului tău... Să te nevoieşti cât mai ai vreme. Să ţi

lumânarea sufletului tău întotdeauna aprinsă prin lucrarea

virtuţilor, aşa încât să fi gata atunci când va veni Mirele“.

     Sfântul Ioan Scărarul spune: „Nu e cu putinţă a străbate ziua

de faţă cu bună credincioşie, de nu va fi socotită ca cea din

urmă a întregii vieţi... Aducerea aminte de moarte este o

moarte de fiecare zi. Amintirea de ieşirea noastră din această

viaţă este un suspin neîncetat... Precum pâinea este cea mai de

trebuinţă dintre toate mâncărurile, tot astfel pomenirea morţii

este cea mai de trebuinţă dintre toate lucrările duhovniceşti“.

Sfatul pe care ni-l dă un Cuvios este foarte potrivit:

             „Trăieşte ca şi cum ai muri în fiecare zi. Viaţa ta va trece

repede ca umbra aruncată de nori atunci când trec pe

dinaintea soarelui, şi vei fi uitat“. „Dacă astăzi ţi se va da

ocazia să faci o faptă bună, nu amâna pentru mâine sfânta

pocăinţă, deoarece nu şti ce-ţi va aduce restul zilei sau ce rău ţi

se poate întâmpla în noaptea ce urmează. Nu şti dacă mai ai

înaintea ta destulă viaţă sau dacă te va ajunge deodată şi pe

neaşteptate o moarte rea şi fulgerătoare“ (Sfântul Paisie

Velicicovski - Crinii ţarinii).

               Sfântul Ioan Gură de Aur spune că viaţa prezentă este

vreme de pocăinţă, în timp ce aceea viitoare „este vreme de

judecată. Aceasta este vremea nevoinţelor, aceea a cununilor...

Aducându-ne în minte ultima zi a vieţii noastre, să ne

întoarcem din drumul nostru cel rătăcit“. Şi încheie: „Apucă

mai înainte cu pocăinţa ieşirea sufletului tău, ca nu cumva să

vină moartea şi îţi va fi cu neputinţă să faci tratamentul pe

care îl oferă pocăinţa. Deoarece pocăinţa este posibilă numai

câtă vreme trăim aici pe pământ, căci în iad nu există

pocăinţă“. De aceea Îl rugăm pe Dumnezeu: „Înainte de a ne

întoarce în pământ, învredniceşte-ne să ne întoarcem la Tine“.

Într-adevăr este cutremurător a se gândi cineva la faptul că întreaga

veşnicie depinde de puţinii ani pe care îi trăim aici, pe pământ.

               Un oarecare Părinte al pustiului ne descrie în amănunt cum

trebuie să-ţi aminteşti de moarte: „Atunci când stai în linişte,

adună-ţi mintea şi adu-ţi aminte de ziua morţii tale. Închipuieţi

trupul tău mort. Gândeşte-te la durerea din timpul

despărţirii sufletului; cugetă la deşertăciunea acestei lumi;

adu-ţi aminte de pedepsele din iad şi închipuie-ţi cum vor fi

sufletele acolo; în ce tăcere dureroasă sau în ce suspin

înfricoşător sau în ce frică şi cutremur mare, aşteptând

continuu nesfârşita durere şi nesuferitele pedepse la care vor fi

osândite. Pe lângă acestea, adu-ţi în minte şi ziua în care vor

învia morţii şi se vor înfăţişa la scaunul de judecată al lui

Hristos. De asemenea, cugetă la acel judeţ înfricoşător, la care

ruşinea veşnică îi va cuprinde pe cei păcătoşi înaintea lui

Dumnezeu, a îngerilor lui şi a tuturor oamenilor care au trăit

de la începutul lumii şi până la sfârşitul ei. Iar după această

ruşine vor urma nesuferitele şi nesfârşitele pedepse... Pe de altă

parte, drepţii vor străluci mai mult decât soarele şi vor

împărăţi veşnic împreună cu Hristos, participând la negrita

Lui slavă, cântând împreună cu cetele îngereşti Cântarea de

biruinţă. Se vor desfăta neîncetat de acea fericire şi de cereştile

bunătăţi... Vor prăznui veşnic o nesfârşită sărbătoare“.

                În Patericul Sinaitic se spune despre un monah care avea

continuu gândul la moarte: „Un frate râvnitor a venit dintr-un

loc străin şi a rămas într-o mică chilie în Muntele Sinai. Şi în

prima zi cum a venit să se aşeze aici, a găsit un lemn mic care

avea scris pe el de fratele care locuise până atunci acolo aşa:

Eu, Moise al lui Teodor sunt de faţă şi dau mărturie. Şi punea

fratele lemnul în fiecare zi înaintea ochilor lui şi întreba ca şi

cum era de faţă cel ce a scris: „Unde eşti, oare, omule că zici:

Sunt de faţă şi dau mărturie? Oare în ce lume eşti în clipa

aceasta? Oare unde este mâna care a scris acestea?” Şi aşa

făcând în fiecare zi, aducându-şi aminte de moarte, stăruia

plângând“. Plânsul sfinţilor pustnici pentru clipa morţii nu erau

lacrimi de deznădejde, ci o întristare împletită cu veselie. Era un

plâns plin de dumnezeiască mângâiere. De aceea s-au şi

familiarizat atât de mult cu evenimentul morţii, încât îl aşteptau cu

pace sufletească şi bucurie.

           În Patericul Sinaitic este relatată şi următoarea întâmplare:

Îmbolnăvindu-se avva Mihail a venit la el plângând avva Eustatie.

Cimitirul părinţilor, care era acolo, este însă într-un loc foarte

anevoios şi prmejdios, fiindcă este pe un povârniş cu pietre netede.

A zis, deci, avva Mihail către avva Eustatie: „Fiule, adu ca să mă

spăl şi să mă împărtăşesc“. Şi după ce a făcut aceasta, iarăşi i-a

zis lui: „Fiule, să şti că este primejdioasă şi lunecoasă

pogorârea la cimitir şi când am să mor îţi vei primejdui viaţa

ducându-mă. Mă tem să nu cazi cumva şi să mori. De aceea,

hai să mergem încet-încet“. Şi coborând ei, s-a rugat bătrânul şi

îmbrăţişându-l pe Eustatie, i-a zis: „Pace ţie, fiule, şi roagă-te

pentru mine“. Şi întinzându-se în mormânt, a plecat la Domnul cu

toată bucuria şi veselia.

                 Pomenirea morţii ca dar al lui Dumnezeu

         Sfinţii Părinţi ne învaţă că pomenirea morţii pe de o parte ne

opreşte de la păcat, iar pe de alta ne îndeamnă să lucrăm virtuţile.

Avva Isaia spune referitor la aceasta: „Trei lucruri dobândeşte

omul cu greutate şi care păzesc toate virtuţile: întristarea,

lacrimile pentru păcatele sale şi aducerea aminte de moartea

sa. Căci cel care în fiecare zi se gândeşte la moarte şi spune în

sinea sa: „Numai astăzi mai am de trăit în această lume“, unul

ca acesta niciodată nu va păcătui înaintea lui Dumnezeu. Iar cel

care nădăjduieşte să trăiască mulţi ani, se va încurca în multe

păcate.

         Sfântul Antonie cel Mare spunea ucenicilor săi: „Ca să nu

cădem în trândăvie este bine să cugetăm neîncetat la cuvântul

Sfântului Apostol Pavel: „Mor în fiecare zi“ (1 Corinteni

15:31). Dacă vom trăi aşa, adică ca şi cum am muri în fiecare zi,

nu vom păcătui”. Apoi Sfântul explică: „În fiecare zi când ne

trezim din somn, să ne gândim că nu vom ajunge până seara.

Iar când mergem să ne culcăm, să ne gândim că nu ne vom mai

trezi. Şi asta pentru că durata vieţii noastre este necunoscută.

Dacă vom cugeta astfel, nici nu vom păcătui, nici nu vom pofti

nimic, nici nu ne vom mânia pe cineva, nici nu vom aduna

comori pe pământ. Ci aşteptând în fiecare zi moartea, vom

dobândi neagoniseala şi vom ierta toate la toţi“.

Pomenirea morţii duce la pocăinţa fierbinte şi adevărată.

      Sfântul Ioan Scărarul spune următoarele despre monahul Isihie,

contemporan lui: „Acesta avea petrecerea totdeauna într-o totală

lenevie, neavând nici o grijă de sufletul său. Odată s-a îmbolnăvit

atât de grav, încât timp de o oră a rămas de parcă ar fi fost mort.

Dar când şi-a venit în fire ne-a rugat pe toţi să plecăm îndată. Şi

după ce a zidit uşa chiliei sale, a rămas zăvorât înăuntru

doisprezece ani, fără să vorbească vreodată cu cineva. În toată

această vreme nu a mâncat nimic altceva, fără numai pâine şi apă.

Se afla cu mintea numai în răpire, stând înaintea celor pe care le

văzuse în extazul său. Era atât de cufundat în sine, încât niciodată

nu şi-a mai schimbat acest fel de vieţuire. Era întotdeauna parcă

răpit, vărsând în tăcere lacrimi fierbinţi. Numai atunci când s-a

apropiat ceasul morţii sale, am destupat uşa şi-am intrat înăuntru.

Şi după ce l-am rugat mult, numai aceasta ne-a spus: „Iertaţi-mă,

fraţilor! Cel care a cunoscut ce înseamnă pomenirea morţii, nu

va mai putea nicicând să păcătuiască”. Iar noi ne minunam

văzând pe cel ce odinioară era atât de nepăsător, preschimbat atât

de repede cu această fericită prefacere. După ce l-am îngropat cu

evlavie în cimitirul care se află lângă cetate, după câteva zile am

căutat sfintele sale moaşte, dar nu le-am mai găsit. Prin acest semn

minunat, Domnul ne-a încredinţat despre cât de mult a bineplăcut

înaintea Lui această pocăinţă plină de grijă şi vrednică de laudă”.

Pomenirea morţii este un dar al lui Dumnezeu oferit omului.

      Sfântul Isaac Sirul spune: „Prima cugetare pe care iubirea de

oameni a lui Dumnezeu o aşează în inima omului şi care

călăuzeşte sufletul la viaţă este amintirea morţii. Acestei

cugetări îi urmează în mod firesc dispreţuirea lumii. De aici îşi

ia început toată mişcarea cea bună (a sufletului), care îl

povăţuieşte la viaţă... Această cugetare, satana o urăşte foarte

mult şi de aceea se străduieşte din toate puterile sale să o

dezrădăcineze din om. Şi dacă ar putea, i-ar da toate

împărăţiile lumii, numai şi numai pentru a şterge din mintea

lui, prin împrăştiere, această cugetare... Că ştie vicleanul că

dacă va rămâne această cugetare în om, mintea lui nu va mai

zăbovi în această lume, nici nu vor mai putea să se apropie de

el vicleşugurile diavoleşti“.

                     Cugetarea la moarte curăţă mintea de patimi. Potrivit

spuselor Sfinţilor Părinţi, „cel care negustoreşte corect vremea

vieţii sale şi şi-o dedică grijii şi pomenirii morţii, răpind cu

înţelepciune, prin această îndeletnicire, mintea sa de la patimi,

unul ca acesta şi neîncetatele atacuri diavoleşti este firesc să le

vadă cu mai multă agerime decât cel care vrea să trăiască fără

pomenirea morţii“. Această îndeletnicire ajută şi la

dezrădăcinarea patimilor. Sfântul Ioan Scărarul scrie că

„pomenirea stăruitoare a morţii împuţinează mâncărurile. Iar

atunci când mâncărurile sunt împuţinate cu smerenie, sunt

tăiate totodată şi patimile“.

                 Sfântul Filotei scrie că: „Pomenirea morţii naşte în

sufletul nostru întristarea după Dumnezeu, îndeamnă la

înfrânarea de la toate, este maica rugăciunii şi a lacrimilor,

păzeşte inima, încetează alipirea pătimaşă de trup, izvorăşte

agerimea minţii şi discernământul“. De aceea Sfinţii Părinţi ne

recomandă: „Să ne aducem aminte, dacă este cu putinţă,

neîncetat, de moarte. În felul acesta se naşte înlăuntrul nostru

lepădarea grijilor şi a orice deşertăciune, lepădarea grijilor şi a

orice deşertăciune, păzirea minţii, neîncetata rugăciune,

nepătimirea trupului şi depărtarea de la păcat. Am putea

spune că, aproape fiecare virtute izvorăşte din această

pomenire“. După spusele unui duhovnic contemporan

„pomenirea morţii este cheia duhovnicească care ne deschide

uşa Raiului“.

           Gândind superficial, am putea spune că acestea se potrivesc

pentru monahi, iar nu pentru mireni. Desigur, cugetarea la moarte

este o lucrare absolut obligatorie pentru monah, care a murit pentru

lume, însă folosul din lucrarea aceasta este foarte mare şi pentru

creştinii din lume.

       ► Moartea este cel mai bun dascăl al neagoniselii. Creştinul

care are drept învăţător moartea va înţelege sensul vieţii, şi nu se

va mâhni din pricina banilor, nici se va certa pentru moştenire, nici

se va întrista dacă va fi nedreptăţit în vreun fel. Unul ca acesta va

şti că bunurile sale nu sunt ale lui, căci repede se va despărţi de ele.

Ci i s-au dat pentru a le chivernisi în modul cel mai bun, încât cu

banii stricăcioşi să cumpere bunătăţile nestricăcioase. Potrivit

         Sfântului Simeon Noul Teolog, „toate lucrurile şi obiectele

nefolositoare care există în lume sunt de obşte pentru toţi, aşa cum

este lumina şi aerul pe care-l respirăm... În privinţa folosirii, toate

sunt de obşte pentru toţi, însă cât priveşte proprietatea, ele nu

aparţin nimănui. Însă lăcomia, intrând ca un tiran în viaţă, a

împărţit în diferite moduri slujitorilor ei cele date de Stăpânul să

fie de obşte pentru toţi... şi i-a lipsit pe ceilalţi oameni de

împărtăşirea bunătăţilor lui Dumnezeu. Desigur, slujitorii şi robii

acestui tiran (lăcomiei), fiecare la rândul său, nu devin stăpânii

bunurilor şi banilorci robi şi păzitori vicleni”, deoarece odată cu

moartea lor lasă de nevoie vistieriile lor altora. Aşadar cel care

leapădă gândul la moarte şi se lipeşte cu tot sufletul său de cele

stricăcioase, este cu putinţă să audă într-o zi înfricoşătorul cuvânt:

„Nebune, în această noapte vor cere sufletul tău, iar cele pe

care le-ai gătit ale cui vor fi?“ (Luca 12:20).

           ► Cugetarea la moarte îi agoniseşte creştinului credincios

răbdarea în orice mâhnire ar întâmpina. Unul ca acesta ştie că nu

are aici cetate stătătoare, ci pe cea viitoare o caută (Evrei 13:14) şi

de aceea nu numai că nu cârteşte în încercările şi nedreptăţile

acestei lumi vremelnice, ci încă şi mulţumeşte lui Dumnezeu, Care

prin aceste mijloace îi dă certitudinea că va moşteni viaţa veşnică.

Acela care reflectează corect asupra tainei morţii, abordează corect

şi toate cele ce i se întâmplă în viaţă. Se spune despre Lazăr cel

îngropat de patru zile că după învierea sa nu a râs niciodată,

deoarece îşi aducea mereu aminte de cele pe care le-a văzut în iad.

Numai o singură dată a râs, atunci când a văzut pe cineva furând

un ulcior, şi a spus: „Un lut fură un alt lut“.

În sfârşit, cugetarea la moarte este cea ,ai bună pregătire

pentru plecarea din această viaţă. Duhul Sfânt ne învaţă: „Iar

sfârşitul tuturor s-a apropiat; fiţi dar înţelepţi şi privegheaţi în

rugăciuni“ (1 Petru 4:7).

Cunoscuta expresie: „Trebuie să mori înainte de a muri ca

să nu mori când vei muri“ nu este un simplu joc de cuvinte, ci ea

exprimă un adevăr profund. Morţii noastre trupeşti trebuie să-i

preceadă moartea patimilor şi dezlipirea de deşertăciunea acestei

lumi, dacă vrem să scăpăm de moartea cea veşnică.

          Sfânta Împărtăşanie – pregătirea pentru veşnicie

             Sufletul care pleacă din această lume are nevoie de provizii

care să-l însoţească în lunga lui călătorie şi totodată să constituie

biletul de intrare în Rai. Aceste provizii sunt reprezentate de Sfânta

Împărtăşanie. Ea ne introduce în Împărăţia lui Dumnezeu, deoarece

este „darul nemuririi şi arvuna vieţii veşnice“. Preacuratul

Sânge al Domnului „este mântuirea sufletelor noastre... Acest

Sânge s-a vărsat şi ne-a deschis cerul“ (Sfântul Chiril al

Alexandriei). De fiecare dată când credinciosul se apropie de Cina

cea de Taină a Domnului se împărtăşeşte „spre iertarea păcatelor

şi spre viaţa de veci“. Şi astfel poate rosti şi el cuvântul Sfântului

Ioan Gură de Aur: „Datorită acestui Trup nădăjduiesc că mă

voi desfăta în ceruri de bunătăţile veşnice, de viaţa cea fără de

moarte, de moştenirea îngerilor, de unirea cu Hristos“. Sfântul

Ioan, tâlcuind cuvântul Domnului: „cel ce Mă mănâncă pe Mine,

va trăi prin Mine“ (Ioan 6:57), spune: „Ceea ce a spus Hristos

înseamnă că acela care mănâncă Trupul Său, când va muri nu

se va pierde, nici va fi osândit“. Acelaşi lucru îl scrie Sfântul

               Simeon Noul Teolog: „Trupul Stăpânului meu fiind

îndumnezeit şi plin de viaţă pe toţi cei care-L mănâncă părtaşi

îi face ai vieţii şi nemuritori... de pe pământ la Ceruri îi ridică

de-a dreptul“.

          Sfântul Ioan Gură de Aur ne încredinţează că „pe cei care

pleacă din această lume împărtăşiţi cu conştiinţa curată cu

Preacuratele Taine, îi însoţesc sfinţii îngeri şi îi duc de pe

pământ la cer, datorită Sfintei Împărtăşanii cu care s-au

împărtăşit“. Cu o altă ocazie, tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne

descoperă că „dacă vom pleca din această viaţă împărtăşiţi cu

Sfântul Trup şi Sânge ale lui Hristos, ne vom înfăţişa cu multă

îndrăzneală înaintea porţilor cereşti, înconjuraţi din toate

părţile de arme de aur“.

Sfinţii au adeverit cuvintele lor cu exemplul vieţii lor. Sfântul

Ioan Gură de Aur şi-a sfârşit muceniceasca sa călătorie

împărtăşindu-se cu Preacuratele Taine şi rostind iubitele sale

cuvinte: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! De asemenea, la

adormirea Sfântului Nicodim Aghioritul ne minunăm de marele

ajutor al tainei Sfintei Împărtăşanii, aşa cum o trăieşte un Sfânt în

ultimele sale clipe. Să vedem descrierea pe care o face un martor

ocular:

               În aceste zile am făcut (Sfântul) toate cele necesare pentru

plecarea sa, adică mărturisirea generală, Sfântul Maslu şi

împărtăşirea zilnică cu Preacuratele Taine. În treisprezece zile (ale

lunii iulie) starea sănătăţii i s-a agravat şi se mâhnea. Neputând

spune Rugăciunea cu mintea aşa cum obişnuia, o spunea cu voce

tare. Şi spunea fraţilor: „Iertaţi-mă, părinţilor! Mi s-a obosit

mintea peste măsură şi nu poate ţine Rugăciunea şi de aceea o

spun cu glas tare. Viaţa mea se sfârşeşte, iar Dumnezeu cel

sfânt să vă răsplătească osteneala dragostei voastre pe care o

faceţi pentru mine păcătosul. Şi, vă rog, aduceţi-mi Sfintele

Moaşte ale Sfinţilor mei, Macarie al Corintului şi Partenie,

părintele nostru duhovnicesc“. Şi îmbrăţişându-le le săruta cu

lacrimi şi spunea: „Sfinţilor Părinţi, de ce m-aţi lăsat orfan? Voi

aţi ajuns acolo şi vă odihniţi datorită virtuţilor pe care le-aţi

dobândit pe pământ şi vă desfătaţi de slava Dumnezeului

nostru, iar eu sufăr din pricina păcatelor mele. De aceea, vă

rog, Părinţilor, rugaţi pe Domnul nostru să mă miluiască şi pe

mine şi să mă învrednicească să ajung şi eu acolo unde sunteţi

voi“. Cu aceste cuvinte rugătoare a petrecut toată ziua. Noaptea

însă starea lui s-a agravat şi mai mult. Părinţii au rămas în

continuare lângă el priveghind şi rugându-se pentru ieşirea sa.

Apropiindu-se adeseori de el îl întrebau: „Învăţătorule, cum te

simţi?“ Şi vorbeau puţin cu el. În ceasul al şaselea al nopţii

(miezul nopţii), după ce părinţii l-au întrebat cum se simte, acela a

răspuns: „Mor, mor, mor. Dar, vă rog, împărtăşiţi-mă!“ Şi aşa

fiind împodobit, s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine. Trecând

puţină vreme, când s-au apropiat, l-au găsit cu mâinile încrucişate

pe piept şi picioarele întinse. Şi l-au întrebat: „Învăţătorule, ce

faci? Te-ai liniştit?“ Iar acela le-a răspuns: „L-am luat pe

Hristos înlăuntrul meu. Cum să nu mă liniştesc?“

          Şi răsărind soarele cel simţit pe pământ, a apus soarele cel

înţelegător al Bisericii lui Hristos.

            Sfinţii sunt modelele noastre nu numai prin viaţa lor, dar şi

prin moartea lor. Fiecare cuvânt al lor are mult să ne înveţe.

Sfântul Nicodim, împărtăşindu-se, a simţit încă din această viaţă

unirea sa cu Hristos. Iar această unire este o pregustare a Împărăţiei

cereşti. Hristos cu Care ne împărtăşim este însăşi Împărăţia

Cerurilor: „Tu, Hristoase, eşti Împărăţia Cerurilor, Tu eşti

pământul celor blânzi, Tu eşti verdeaţa Raiului, Tu eşti

Cămara de nuntă cea dumnezeiască“ (Sfântul Simeon Noul

Teolog - Imnul 1).

                  Sufletul care pleacă pregătit, îl roagă pe Hristos pentru o

unire mai simţită şi mai limpede cu El în cealaltă viaţă: „O, Paştile

cele mari şi preasfinţite, Hristoase, O, înţelepciunea şi

Cuvântul lui Dumnezeu şi puterea; Dă-ne nouă să ne

împărtăşim cu Tine mai adevărat În ziua cea neînserată a

împărăţiei Tale“ (Utrenia Duminicii Paştilor).

          Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr

       După moartea omului şi până la Ziua Judecăţii de Apoi există

o perioadă de timp în care sufletele pregustă bunătăţile Împărăţiei

Cerurilor sau chinurile despărţirii definive de dragostea lui

Dumnezeu. Una din parabolele Domnului se referă la această stare

a sufletelor. Este parabola bogatului nemilostiv şi a săracului

Lazăr. Să o cercetăm:

               „Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison,

veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume

Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature

din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind,

lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în

sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în

iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe

Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte

Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful

degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în

această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit

cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar

acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea,

între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să

treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.

Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu,

Căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în

acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să

asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva

dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă

nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia

cineva dintre morţi” (Luca 16:19-31).

                  Multe sunt adevărurile pe care le învăţăm din această

parabolă referitor la evenimentul morţii şi a stării sufletelor după

moarte.

          ► Pricina pentru care bogatul a mers în iad nu a fost bogăţia

în sine. Dacă ar fi cheltuit-o cu milostenii ar fi dobândit mare folos

duhovnicesc. Însă din nemilostivirea pe care a arătat-o faţă de

Lazăr, pe care îl vedea în fiecare zi plin de bube la poarta casei lui,

ne dăm seama că niciodată nu a miluit vreun sărac. Şi-a petrecut

toată viaţa sa în bunăstare, „desfătându-se luminat în fiecare zi“.

Nu şi-a adus aminte niciodată de moarte. Acesta ne aduce aminte

de celălalt bogat nebun din Evanghelie, care trăia cu nelinişte,

încercând să afle modul de a-şi mări hambarele pentru bogăţiile

care sporeau.

          ► Pe de altă parte, exemplul lui Lazăr ne arată cât de mult îl

purifică pe om sărăcia şi boala atunci când sunt înfruntate cu

răbdare.Acestea îi adună comoară cerească omului care a fost lipsit

de bunurile acestei vieţi fără să cârtească vreodată.

           ► Odată cu moartea lui Lazăr, îngerii îi iau sufletul şi îl duc

în sânurile lui Avraam. În persoana patriarhului Avraam Îl

înţelegem pe Dumnezeu, iar expresia „în sânurile lui“ înseamnă

comuniunea cu El. Aceasta se întâmplă cu sufletele drepţilor. Însă

sufletele păcătoşilor sunt luate de diavoli, care le depărtează pentru

totdeauna de dragostea lui Dumnezeu, şi le duc în iad. În parabolă

se spune că între Avraam şi bogat exista o mare prăpastie. După

moarte nu poate exista nici un fel de comuniune între drepţi şi

păcătoşi.

           ► La rugămintea bogatului ca Avraam să-l trimită pe Lazăr

la fraţii lui, acela nu a consimţit, spunând că de vreme ce cei vii nu

ascultă de prooroci, nu vor asculta nici dacă va învia cineva din

morţi. Într-adevăr, aşa cum mărturisesc şi cazuri întâlnite în zilele

noastre, omul necredincios, chiar de va vedea înaintea sa un om

înviat din morţi, tot nu va crede. Ci va atribui aceasta morţii clinice

sau vreunui fenomen necunoscut. Însă şi noi, credincioşii, care în

fiecare zi îi auzim nu numai pe prooroci şi pe Părinţi, ci pe Hristos

Însuşi Care vorbeşte în Sfintele Scripturi, oare vom putea invoca

faptul că n-am ştiut, atunci când vom fi aflaţi nepregătiţi în clipa

morţii?

             Pentru a nu ne afla în starea bogatului, Sfântul Ioan Gură de

Aur ne îndeamnă „să nu căutăm o bunăstare care nu ne

foloseşte, adunând în felul acesta multe păcate, ci să preferăm

adevărata bogăţie şi filozofie, ca să dobândim bunătăţile cereşti

pe care ni le-a făgăduit Hristos“. Fericit este omul care are în

mintea sa moartea şi viaţa viitoare şi în această perspectivă

duhovnicească îşi rânduieşte corect timpul vieţii slae pământeşti.

                   Privegheaţi că nu ştiţi ziua

              Deşi moartea este un fapt atât de sigur pentru fiecare om,

ceasul morţii îi rămâne însă necunoscut. Dorinţa omului de a-şi

cunoaşte ceasul morţii în nădejdea desăvârşirii sale duhovniceşti

este o dorinţă veche: „Fă-mi cunoscut numărul zilelor mele, ca

să ştiu de ce mă lipsesc“ (Psalm 38:4-5). Sfântul Ioan Scărarul

însă ne explică de ce această necunoaştere a clipei morţii noastre

este o rânduială a lui Dumnezeu pentru noi: „Unii credincioşi

doresc să afle de ce oare Dumnezeu ne-a ascuns clipa morţii, de

vreme ce pomenirea ei ne pricinuieşte atâta folos. Însă ei nu

înţeleg că în acest chip Dumnezeu lucrează mântuirea noastră

în chip minunat! Căci nimeni nu s-ar apropia de Taina

Botezului sau de petrecerea monahicească , dacă ar cunoaşte

clipa morţii sale. Şi-ar petrece toate zilele vieţii sale în păcat, şi

numai atunci când s-ar apropia clipa morţii, ar alerga la Botez

şi la pocăinţă. Însă, de vreme ce s-ar plămădi împreună cu răul

prin îndelunga obişnuinţă, ar rămâne cu totul neîndreptat“.

       Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, în vremea

căruia oamenii se botezau la vârstă înaintată. Dacă omul ar

cunoaşte cu exactitate ziua morţii sale „nimeni, niciodată, nu s-ar

îngriji de virtute în toată viaţa sa“, spune Sfântul. Deoarece,

cunoscându-şi ziua morţii, „după ce ar fi săvârşit nenumărate

păcate, s-ar boteza în ultima clipă de dinaintea morţii“.

Dar de vreme ce ziua sfârşitului nostru este necunoscută,

„suntem datori ca, neîncetat şi în orice vreme să ne îngrijim de

sfârşitul nostru inevitabil... Căci spune înţeleptul Solomon: „Aduţi

aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată“

(Înţelepciunea lui Sirah 7:38) şi „Pregăteşte-ţi lucrurile tale

pentru ieşire“ (Pilde 24:27).

       Acelaşi lucru ne învaţă şi Hristos, spunând: „Fiţi gata, căci

nu ştiţi în care ceas va veni Domnul vostru“ (Matei 25:13) şi

„Dacă ar cunoaşte stăpânul casei în ce ceas va veni furul, ar

priveghea şi nu ar lăsa să-i spargă casa” (Luca 12:39) şi „Fiţi

gata, căci Fiul Omului vine în ceasul în care nu vă aşteptaţi“

(Matei 24:44). De aceea, toţi trebuie să fim gata pentru ieşire şi să

nu ne îngrijorăm doar pentru cele pe care le lăsăm aici altora, ci

pentru cele care sunt cu adevărat ale noastre şi pe care le luăm cu

noi, ca nu cumva chiar şi astăzi să se ceară de la noi sufletele

noastre. Atunci, care va fi folosul nostru din toate cele pentru care

ne îngrijim? De aceea nu trebuie să ne îngrijim de cele prezente, ci

să ne smerim, să ne pocăim, să ne mărturisim şi să-L rugăm pe

Dumnezeu să ne miluiască. Să ne grăbim să ne împărtăşim cu

Preacuratele Taine, iar aceasta să o facem mereu cu atenţie şi cu

suflet smerit” (Sfântul Simeon al Tesalonicului - Despre sfârşitul

nostru).

           Un oarecare stareţ a spus: „În orice lucru pe care vrei să-l

faci, să spui: „Dacă acum va veni Dumnezeu să mă ia, ce se va

întâmpla?” Şi ia aminte ce-ţi va răspunde gândul. Dacă te va

osândi, încetează îndată lucrul pe care îl faci şi începe altul, în care

să nu te temi chiar dacă va trebui să mori. Deoarece nevoitorul

trebuie să fie gata în orice ceas de plecare“. Sfântul Ioan Gură de

Aur spune: „Eşti tânăr? Nu te încrede în tinereţe, nici să crezi

că mai ai mult de trăit, căci ziua Domnului (adică ziua

sfârşitului) vine ca un fur în timpul nopţii. Domnul nu ne-a

descoperit clipa morţii, ca să arătăm râvnă şi grijă” pentru

pocăinţă.

      Cugetarea la moarte îl îndeamnă pe om la adevărata pocăinţă.

Un oarecare sfânt scrie: „Ceasul morţii este înfricoşător. Toţi

Sfinţii se gândeau la el şi plângeau rugându-l pe iubitorul de

oameni Dumnezeu să-i miluiască în ceasul acela. Surprinzător!

Să plângă Sfinţii la gândul morţii, iar păcătoşii nici măcar să

nu fie mişcaţi sufleteşte... Robul înţelept întotdeauna

priveghează şi aşteaptă când îl va chema Domnul său... Să

trăieşti aşa cum ai fi vrut să te afle moartea. În felul acesta nu

te vei lipsi de mântuirea veşnică“ (Sfântul Tihon de Zadonsk –

Călătorie spre cer).

      În slujbele Bisericii sunt multe referiri care ne aduc aminte de

scurtimea vieţii şi de pregătirea pentru plecarea noastră. Prin

cererile liturgice Îl rugăm neîncetat pe Domnul să ne dăruiască:

„Cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi în pocăinţă. Sfârşit

creştinesc vieţii noastre fără durere, neînfruntat, în pace şi

răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos“.

Însuşi Domnul Hristos, prin diferite parabole, ne-a chemat să

fim în trezie duhovnicească, aşteptând venirea Sa întru slavă. Dar

Domnul vine pentru fiecare dintre noi în ceasul morţii, deoarece

după moarte nu vom mai putea face pocăinţă. Parabola talanţilor, a

iconomului înţelept, a neghinelor, a datornicului viclean, a

lucrătorilor viei, a nunţii împărăteşti şi mai cu seamă a celor zece

fecioare ne amintesc că într-o zi vom da răspuns pentru tot ce-am

făcut. Tocmai de aceea trebuie să fim în continuă trezvie şi

pocăinţă.

           Precum fecioarele înţelepte, tot astfel şi noi trebuie să avem

pline candelele noastre cu untdelemnul virtuţilor. Hristos este

Mirele sufletelor noastre. Se poate să întârzie venirea Sa, însă

neapărat ea va fi în miezul nopţii acestei vieţi (Troparul Sfintei şi

Marii Luni). Dacă nu vom fi în trezvie, ne primejduim să rămânem

afară de cămara de nuntă a lui Hristos. Cuvântul deşteptător al

Domnului se aude în fiecare clipă: „Privegheaţi că nu ştiţi ziua,

nici ceasul în care Fiul Omului va veni“ (Matei 25:13).

               Credinciosul se străduieşte să fie totdeauna pregătit, iar în

lupta pe care o duce, aleargă la Maica Domnului şi o roagă: „Fă-te

ajutor, Preasfântă Fecioară, celor care aleargă la tine şi strigă

cu credinţă: Miluieşte-mă, Preabună, şi mai înainte de sfârşit

dăruieşte-mi iertare de greşale, în ceasul sfârşitului hărăzeştemi

mântuire, iar după sfârşit odihna cea veşnică”.

                                          EPILOG

                         Amin! Vino, Doamne Iisuse!

        Hristos ne-a învăţat să-L aşteptăm priveghind duhovniceşte şi

cu candela inimii noastre aprinsă: „Să fie mijloacele voastre

încinse şi făcliile voastre aprinse. Şi voi fiţi asemenea oamenilor

care aşteaptă pe stăpânul lor când se va întoarce de la nuntă,

ca, venind şi bătând, îndată să-i deschidă. Fericite sunt slugile

acelea pe care, venind, stăpânul le va afla veghind. Amin zic

vouă că se va încinge şi le va pune la masă şi, apropiindu-se, le

va sluji” (Luca 12:35-37).

            Întreaga noastră viaţă trebuie să fie o aşteptare cu bucurie a

                 lui Hristos, care făgăduieşte să slujească pe slugile sale

                           credincioase la Cina Împărăţiei Sale.

                             Într-un dialog pe care Sfântul Evanghelist Ioan îl

consemnează în Apocalipsa sa se exprimă dorinţa fiecărui suflet de

a-L întâlni pe Mirele Hristos. Atunci când Hristos făgăduieşte

fiecărui suflet: „Iată, Eu vin curând!“, sufletul-mireasa Îi

răspunde: „Amin! Vino, Doamne Iisuse!“ (Apocalipsa

22:12;20).