BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
- INVATATURĂ DESPRE DUMNEZEU
85. Ce se poate şti despre Dumnezeu cu mijloacele minţii omeneşti şi ale firii înconjurătoare? Cu aceste mijloace noi ştim că Dumnezeu există, dar nu ştim ce este el, în sine, în fiinţa Lui.
86. Este vreo deosebire între acest fel de a cunoaşte existentă lui Dumnezeu şi cel dat prin Descoperirea dumnezeiască ? Felul cunoaşterii existenţei lui Dumnezeu prin Descoperire e mai sigur şi mai preţios, fiindcă aceasta cunoaştere ne-o dă Dumnezeu însuşi şi mintea noastră nu se mai îndoieşte. Apoi pe când în Descoperirea dumnezeiască, cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu pleacă de la credinţa, ca să ajungă la cunoaştere, în aflarea existenţei lui Dumnezen pe calea firii, mintea porneşte de la cunoaştere, spre a ajunge la credinţă.
87. Prin ce arată firea existenţa lui Dumnezeu? Zidirea întreagă, de la făpturile cele mai mici până la cele mai mari, de la cele înzestrate cu mai puţină pricepere până la cele mai înţelepte, de la începutul lumii până astăzi, mărturiseşte înţelepciunea, bunătatea şi puterea Făcătorului. Sfânta Scriptura ia firea ca mărturie a existenţei lui Dumnezeu, când spune: «Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria» (Psalm 18 :1). Începând de la Sfântul Irineu şi până la Sfântul Ioan Damaschin, toţi Sfinţii Părinţi şi Scriitori bisericeşti dovedesc existenţa lui Dumnezeu, pe baza legii naturale sau fireşti. Sfântul Grigorie Teologul spune: «Dar cu mult mai înainte decât acestea (adică cerul, luna, stelele), mai presus decât ele şi izvor al lor este fiinţa (lui Dumnezeu), care întrece orice cuprindere şi orice înţelegere... Şi privirea şi legea firii ne învăţa ca Dumnezeu există şi ca El este cauza creatoare şi susţinătoare a lumii. Privirea (ne învaţă ca există Dumnezeu) atunci când se aşează pe cele văzute şi bine fixate şi care merg şi care sunt, ca să zic aşa, mişcate în chip nemişcat şi sunt purtate. Iar legea naturală deduce din cele văzute si, rânduite pe Autorul lor». Cunoştinţa despre Sine a dat-o Dumnezeu oamenilor, de la început, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, dar păgânii atribuind această cunoaştere lemnelor şi pietrelor, au nedreptăţit adevărul. Aceasta cunoaştere rămâne însă neschimbată, având slava ei nemişcată. Sfântul Pavel zice: «Ceea ce este, cunoscut despre Dumnezeu, arătat este întru dânşii, ca Dumnezeu le.-a arătat lor» (Romani 1:19). Cunoaşterea lui Dumnezeu pe calea firii s-a dat oamenilor nu prin glas, ci prin aşezarea făpturilor la mijloc, pentru că şi cel înţelept şi cel fără minte, cunoscând cu privirea frumuseţea celor văzute, să se ridice la Dumnezeu. Ordinea lucrurilor, schimbarea anotimpurilor, a atmosferei, calea armonioasă a elementelor, cursul ordonat al zilelor şi al nopţilor, al lunilor şi al anilor, grija pe care o minte atotînţeleaptă o are fata de fiecare vietuiţoare, supunerea tuturor faţă de om, dovedesc existenţa lui Dumnezeu. Zidirea, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, ne duce ca de mână la cunoaşterea lui Dumnezeu. Este o cunoaştere care porneşte de la făpturi şi se ridică până la Făcătorul firii.
88. Pe ce altă cale a firii ştim că există Dumnezeu? Pe calea conştiinţei, care, după firea văzută, este al doilea învăţător al omului. Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Ioan Damaschin spun că ideea de Dumnezeu, cunoaşterea lui Dumnezeu, este înnăscută în om. Sfântul Grigorie Teologul obserservă că puterea din noi, înnăscută tuturor, prima lege lipită de noi, care ne-a adus la Dumnezeu, prin cele văzute, este raţiunea.
89. Cunoaştem existenţa lui Dumnezeu numai pe calea firii ? Noi cunoaştem existenţa lui Dumnezeu şi pe calea Descoperirii sau Revelaţiei dumnezeieşti. Dumnezeu şi-a descoperit existenţa Sa proorocilor, s-a arătat prin Fiul Sau cel întrupat şi: Se va face cunoscut în îpărăţia cerurilor «Duhul, zice Sfântul Irineu, pregăteşte pe om în Fiul, Fiul îl duce la Tatăl, iar Tatal îi dă nestricăciunea pentru viaţa veşnică, pe care o capătă din faptul că vede pe Dumnezeu». Creştinismul lucrează în vederea cunoaşterii mai presus de fire a lui Dumnezeu. Această cunoaştere este culmea fericirii noastre.
90. Ştim noi ceva despre fiinţa lui Dumnezeu? Nu putem cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu nici pe calea firii, nici pe calea mai presus de fire. Fiinţa lui Dumnezeu este «ascunsul» tainic, la care nu ne putem ridica cu mintea şi cu care nu putem intra în legatură. Ea e mai presus de orice nume cum spune Pseudo- Dionisie Areopagitul. Dar noi cunoaştem lucrările acelei fiinţe, care coboară la noi, cum zic Sfinţii Păriniţi. Toate numele ce le dăm lui Dumnezeu, privesc aceste lucrări; înţelepciunea lui Dumnezeu, văzută în lume, este o astfel de lucrare; puterea Lui creatoare la fel. Aceste lucrări le mai numim si însuşiri ale lui Dumnezeu, sau pe baza acestor lucrări îi dăm lui Dumnezeu aşa numitele însuşiri. În cunoaşterea firească aceste lucrări sau însuşiri ale lui Dumnezeu le aflăm prin analogie de la lucrările create; în cunoaşterea mai presus de fire aveam o vedere, mai directă a lor.
91. Ce înseamnă cuvintele «Cred întru unul Dumnezeu»? Aceste cuvinte au fost introduse în Simbolul de credinţă cu scopul de a îndrepta credinţa greşită a păgânilor, în existenţa mai multor dumnezei (politeismul). Credinţa într-un singur Dumnezeu, sau monoteismul, e susţinută de toţi Părinţii şi Scriitorii bisericeşti, care s-au ocupat de acest adevăr.
92. Care sunt însuşirile lui Dumnezeu ? Dumnezeu este unul. Sfântul Apostol Pavel scrie Corintenilor: «Ci noi avem un Dumnezeu-Tatăl, dintru care sunt toate şi noi întru Dânsul, şi un Domn Iisus Hristos, prin care sunt toate şi noi printr-însul» (Corinteni 8:6).
Dumnezeu este unul singur, pentru, că unul singur e universul pe care l-a făcut. Sfântul Efrem zice:
«Dacă nu e un singur Dumnezeu, nu e Dumnezeu».
Dumnezeu este Duh, cum o mărturieşte Mântuitorul însuşi femeii samarinence: «Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închina, cu duhul şi adevărul se cade să I se închine» (Ioan 4:24).
El e nematerial şi netrupesc, spune Sfântul Ioan Damaschin. El e izvorul din care-şi ia începutul toată firea înţelegătoare si duhul.
Dumnezeu e simplu, adică necompus, fiindcă e nematerial. Firea Sa e necompusă şi duhovnicească, El nu admite nici un fel de adaus în Sine şi nu are ceva mai mare, sau mai mic, în sine.
Dumnezeu e neschimbător, cum ne-o arată Sfântul Iacov prin cuvintele: «Părintele luminilor, la care nu e schimbare sau umbra de mutare» (1:17).
Dumnezeu este veşnic, cum ne încredinţează cuvintele Apocalipsei: «Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu Atotţiitorul, Cel ce era, Cel ce este şi Cel ce vine» (Apocalipsa 4:5). El e înainte de timp, pentru că timpul e de la El însuşirea lui veşnică e că El este veşnic.
Dumnezeu e necuprins, pentru că este nesfârşit şi de nespus. Dumnezeu e nevăzut. Cuvântul se adresează către El în tăcere, simţul se toceşte vrând să-L cerceteze, iar înţelegerea se închirceşte vrând să-L îmbrăţişeze
Dumnezeu e atotprezent, cum ne spune Psalmistul: «De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti; de mă voi coborâ în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţa şi ma voi sălăşlui la marginile mării, şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta» (Psalm 88:7-9). Fiind fără început şi fără sfârşit,
Dumnezeu este atotprezent, pentru că nu El e în altceva, ci toate sunt în El. El e pretutindeni şi e în întregime pretutindeni.
Dumnezeu e atotputernic, cum ne încredinţează Sfânta Evanghelie: «Cele ce nu sunt cu putinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu» (Luca 18:27).
Atotputernicia lui Dumnezeu o susţin toţi Sfinţii Părinţi, îndeosebi Aristide, Sfântul Teofil al Antiohiei, Sfântul Irineu, Clement Alexandrinul, Sfântul Chiril al Ierusalimului. Puterea lui Dumnezeu e nevăzută şi ascunde o mare pătrundere şi simţire a Duhului. Dumnezeu e atotştiutor, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: «O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al stiinţei lui Dumnezeul! Cât sunt de necercate judecăţile lui şi neurmate căite lui!» (Romani 11:33). Stiinţa lui Dumnezeu cunoaşte toate deodată: cele trecute, cele prezente, cele viitoare. El cunoaşte totul din veci; El ştie înainte de facerea lumii ce se va întâmpla până a ultimele clipe ale acesteia.
Dumnezeu nu s-a sfătuit cu nimeni despre noi, în momentul când am fost creaţi, pentru că El cunoştea rostul nostru înainte de facerea pământului şi a veacurilor. Prin preştiinţa Sa, Dumnezeu nu ne obligă să facem cele viitoare.
Dumnezeu ştie toate câte se vor întâmpla prin libera voinţă a oamenilor, dar aceasta preştiinţă nu nimiceşte liberul arbitru sau libera hotărâre.
Dumnezeu priveşte în inimi, ştie toate şi aude toate. Dumnezeu e drept, cum spune Psalmistul: «Domnul iubeşte judecata şi nu va părăsi pe cei cuvioşi ai Săi; (aceştia) în veac vor fi păziţi; iar cei fără-de lege se vor goni şi sămânţa celor necredincioşi de tot se va pierde» (Psalm 36:28).
Dumnezeu e bun, cum declară însuşi Mantuitorul: «Nimeni nu este bun, fără numai unul Dumnezeu» (Matei 19:17). Dumnezeu e Iubire, cum ne încredinţează Sfântul Apostol Ioan (1 Ioan 4:8 şi 16). Dumnezeu este lumină (1 Ioan 1:5)
. Dumnezeu este desăvârşit, după cuvântul Mântuitorului: «Fiţi dar desăvârşiţi, precum Tatăl nostru din ceruri desăvârşit este» (Matei 5:48),
Dumnezeu e desăvârşit în toate, egal şi asemenea cu Sine. Nu e supus prefacerii lucrurilor, nici naşterii, nici întâmplării. Are deopotrivă chipul oricărei virtuţi. El nu se micşorează, nici nu creşte, ci e totdeauna acelaşi.
93. Dacă Dumnezeu este Duh, de ce în Sfânta Scriptură se vorbeşte despre inima, ochii, urechile, mâinile lui Dumnezeu? Sfânta Scriptură ţine seamă de firea limbii omeneşti, adică de felul ei de a-şi arăta gândurile. Cuvintele de mai sus nu înfăţişează organe trupeşti, asemenea celor omeneşti, ci anumite puteri ale lui Dumnezeu. Astfel, inima arată bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, ochii şi urechile arată atotştiinţa Lui, iar mâinile, atotputernicia Lui. După cum figura lui Dumnezeu nu poate fi zugrăvită în mintea noastră, tot aşa nu poate fi vorba de organe trupeşti ale lui Dumnezeu, căci după cuvântul unui Părinte al Bisericii: «El aude fără urechi, vorbeşte fără gură, lucrează fără mâini, vede fără ochi».
94. Dacă Dumnezeu este atotprezent de ce se spuse în Sfânta Scriptură că El este în ceruri sau în Biserică?
Dumnezeu este atotprezent; dacă se zice că El este în mod deosebit în ceruri, este pentru că prezenţa Lui e mai vădită fiinţelor spirituale şi cerul închipie sfinţenia; dacă se vorbeşte de prezenţa Lui deosebită în Biserică, este pentru că, mai ales în Biserică împarte El, prin Sfintele Taine, harul Său Sfinţilor.
95. Pentru ce numim, în articolul I din Simbolul Credinţei, pe Dumnezeu, «Tatăl»? Dumnezeu este unul după fiinţă Lui.
Descoperirea dumnezeiască ne învaţă, însă, că acest Dumnezeu, unul după fiinţă, este în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Aceste trei persoane sau ipostasuri dumnezeieşti alcătuiesc Sfânta Treime, taină de nepătruns de mintea omenească şi împărtăşită nouă prin Descoperirea dumnezeiască. Cuvântul «Tatăl» din Simbolul Credinţei, ne arată prima persoană a Sfintei Treimi. El arată însă şi legatura filială pe care noi, credincioşii, o avem cu El, căci El este «Tatăl nostru», aşa cum spunem la începutul Rugăciunii Domneşti.
96. Se vorbeşte în Sfânta Scriptură despre aceste trei persoane sau ipostase ale singurului Dumnezeu? În Sfânta Scriptură se vorbeşte în multe locuri despre cele trei persoane sau ipostasuri ale Dumnezeirii.
Pomenim numai câteva: În Vechiul Testament, Dumnezeu-Tatăl se adresează celorlalte persoane ale Sfintei Treimi: «Să facem om după chipul nostru şi după asemănare» (Facere 1:26). În vedenia lui Isaia, îngerii «strigau unul către altul şi ziceau: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este tot pământul de mărirea Lui» (Isaia 6:3). În Noul Testament, cu prilejul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, s-au arătat toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi: Tatăl, arătand lumii pe Fiul şi Binecuvântându-L, Fiul primind botezul de la Ioan, iar Sfântul Duh coborând asupra Fiului, în chip de porumbel (Matei 3:16-17 Luca 3:21-22; Ioan 1:32; 17:25-26). Trimiţind pe Sfinţii Apostoli la propovăduire, Mântuitorul le spune: «Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf Duh» (Matei 28:19).
97. Sfânta Tradiţie mărturiseşte existenţa Sfintei Treimi? Tradiţia primelor trei veacuri mărturiseşte fără şovăială credinţa în existenţa Sfintei Treimi. Au mărturisit cu caldură despre Sfânta Treime: Sfântul Clement Romanul, Sfântul Ignatie, Sfântul Policarp, Aristide, Sfântul Justin, Atenagora, Sfântul Teofil al Antiohiei, Sfântul Irineu, Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian, Novaţian. Sfinţii Parinţi ai veacurilor IV şi V s-au rezemat neîntrerupt pe această tradiţie, în toiul luptelor lor, contra arianismului. Se pot cita în această privinţă, mai ales Sfântul Atanasie, Sfântul Epifanie, Sfântul Ilarie şi Fericitul Augustin. «În unitatea firii sunt trei persoane», zice Tertulian. «O singură Dumnezeire şi un singur Dumnezeu în trei ipostasuri», declară Sfânta Atanasie.
98. Cele trei persoane sau trei ipostasuri, pot fi înţelese ca trei Dumnezei?
Cele trei persoane dumnezeieşti nu se înţeleg ca persoanele omeneşti, ci în felul în care ne arată Mântuitorul în Evanghelia după Ioan, când zice: «Eu şi Tatăl una suntem» (Ioan 10:30). Legătura Tatălui cu Fiul şi a Fiului cu Mângăietorul (Sfântul Duh) uneşte pe cei trei unul cu altul.
Aceşti trei sunt una, nu unul după cuvântul: «Eu şi Tatăl una suntem» una după unitatea fiinţei, nu după unitatea numărului. Cele trei ipostase, zice Sfântul Grigorie Teologul, sunt o singură Dumnezeire şi «O singură Fire în trei proprietăţi, înţelegătoare, desăvârşite, existând prin ele însele; deosebite în număr, dar nu deosebite în Dumnezeire».
Acelaşi Sfânt Părinte explică felul unirii ipostaselor astfel: «Se deosebesc fără să se împartă, ca să zic aşa, şi se unesc deosebit. Unul în trei este Dumnezeirea şi trei fac una». Nu sunt, deci, trei Dumnezei.
99. Care e legătura ipostaselor între ele? Deşi mare taină, lucrul acesta a fost lămurit pe larg de Sfinţii Părinţi. Sfântul Chiril al Alexandriei ne spune că Firea dumnezeiască, simplă şi necompusă, e lărgită de însuşirile ipostasurilor şi de deosebirile de persoana şi de nume. În fiecare persoană se înţelege întreaga Fire împreună cu însuşirea ei, adică cu ipostasul. Rămâne fiecare ceea ce este, având în sine şi pe celelalte, prin unirea firească cu ele. Tatăl este în Fiul şi în Sfântul Duh. De asemenea şi Fiul şi Sfântul Duh se află în Tatăl şi în ceilalţi doi.
100. Cele trei ipostasuri voiesc şi lucrează separat, sau la un loc? Sfântul Ioan Damaschin spune că fiecare din cele trei ipostasuri nu voiesc şi nu lucrează aparte, separat şi deosebit, ci împreună, Sfânta Treime e o singură fire, o singură voinţă, o singură lucrare, o singură putere, o singură autoritate, pentru că e o singură Dumnezeire.
101. Ce au împreună şi ce au deosebit persoanele Sfintei Treimi ? Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh au împreună însuşirea de a fi nefăcuţi şi Dumnezeirea. Fiul şi Sfântul Duh au împreună însuşirea că sunt din Tatăl. Tatăl este nenăscut, Fiul este născut, Sfântul Duh este purces.
102. Prin ce se deosebeşte mai de aproape Tatăl? Tatăl este nenăscut. El nu primeşte existenţa de la nimeni, nu are cauza. El e izvorul celorlalte două persoane. Dumnezeu e Tată din veci. El nu este însă tata în felul omenesc. El n-a început să fie Tata în timp, după împlinirea vârstei, odată cu apariţia puterii de a naşte, asemenea oamenilor şi celorlalte vieţuitoare. Dumnezeu e Tată deodată cu veşnicia. El e, deci totdeauna Tată.
103. Prin ce se deosebeşte mai de aproape Fiul? Fiul este născut, este Unul-născut, fiind împreună veşnic cu Tatăl şi deofiinţă cu Acesta. Fiul e Fiu dinaintea veacului şi de totdeauna. El nu şi-a început cândva existenţă, ci de când e Tatăl e şi Fiul. Şi când gândim la Tatăl, gândim şi la Fiul. Fiul nu e creat, cum pretindea Arie, ci e născut din Tatăl, dar nu printr-o naştere omenească, nici constrânsă, ci printr-una voiţă şi firească. E o naştere necuprinsă de mintea omenească. Fiul şi Tatăl sunt una ca Dumnezeire, că fire, ca veşnicie, ca voinţa, ca lucrare, ca bunătate etc, dar se deosebesc ca ipostase: unul e născut, pe când celalalt e nenăscut; în aceasta privinţa, Tatăl este izvorul şi cauza Fiului. Fiul se deosebeşte, apoi, şi de Tatăl şi de Sfântului Duh, prin aceea că El şi-a luat asupra-şi lucrarea mântuirii. Numele propriu al Fiului este Cuvintul. El se numeşte şi înţelepciunea lui Dumnezeu. El e Cuvintu!, Strălucirea si Chipul Tatălui.
104. Prin ce se deosebeşte mai de aproape Duhul Sfânt? Duhul Sfânt purcede din Tatăl, Cum spune însuşi Mântuitorul: «Iar când va veni Mângăietorul, pe care Eu îl voi trimite vouă, de la Tatăl, Duhul adevărului, care de la Tatăl purcede, acela va mărturisi pentru Mine» (loan 15:26). Însuşirea lui personală este de a fi purces din Tatăl şi de a se face cunoscut după Fiul şi împreună cu acesta. El e sfinţenia însăşi şi prin aceasta izvorul Sfântului Har, care desăvârşeşte opera Mântuitorului, după înălţarea Sa la cer: «Iar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va povăţui pe voi la tot adevărul...
Acela pe mine mă va slăvi, că din al Meu va lua şi va vesti vouă» (Ioan 16:13-14). 105.
- INVATATURĂ DESPRE DUMNEZEU
85. Ce se poate şti despre Dumnezeu cu mijloacele minţii omeneşti şi ale firii înconjurătoare? Cu aceste mijloace noi ştim că Dumnezeu există, dar nu ştim ce este el, în sine, în fiinţa Lui.
86. Este vreo deosebire între acest fel de a cunoaşte existentă lui Dumnezeu şi cel dat prin Descoperirea dumnezeiască ? Felul cunoaşterii existenţei lui Dumnezeu prin Descoperire e mai sigur şi mai preţios, fiindcă aceasta cunoaştere ne-o dă Dumnezeu însuşi şi mintea noastră nu se mai îndoieşte. Apoi pe când în Descoperirea dumnezeiască, cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu pleacă de la credinţa, ca să ajungă la cunoaştere, în aflarea existenţei lui Dumnezen pe calea firii, mintea porneşte de la cunoaştere, spre a ajunge la credinţă.
87. Prin ce arată firea existenţa lui Dumnezeu? Zidirea întreagă, de la făpturile cele mai mici până la cele mai mari, de la cele înzestrate cu mai puţină pricepere până la cele mai înţelepte, de la începutul lumii până astăzi, mărturiseşte înţelepciunea, bunătatea şi puterea Făcătorului. Sfânta Scriptura ia firea ca mărturie a existenţei lui Dumnezeu, când spune: «Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria» (Psalm 18 :1). Începând de la Sfântul Irineu şi până la Sfântul Ioan Damaschin, toţi Sfinţii Părinţi şi Scriitori bisericeşti dovedesc existenţa lui Dumnezeu, pe baza legii naturale sau fireşti. Sfântul Grigorie Teologul spune: «Dar cu mult mai înainte decât acestea (adică cerul, luna, stelele), mai presus decât ele şi izvor al lor este fiinţa (lui Dumnezeu), care întrece orice cuprindere şi orice înţelegere... Şi privirea şi legea firii ne învăţa ca Dumnezeu există şi ca El este cauza creatoare şi susţinătoare a lumii. Privirea (ne învaţă ca există Dumnezeu) atunci când se aşează pe cele văzute şi bine fixate şi care merg şi care sunt, ca să zic aşa, mişcate în chip nemişcat şi sunt purtate. Iar legea naturală deduce din cele văzute si, rânduite pe Autorul lor». Cunoştinţa despre Sine a dat-o Dumnezeu oamenilor, de la început, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, dar păgânii atribuind această cunoaştere lemnelor şi pietrelor, au nedreptăţit adevărul. Aceasta cunoaştere rămâne însă neschimbată, având slava ei nemişcată. Sfântul Pavel zice: «Ceea ce este, cunoscut despre Dumnezeu, arătat este întru dânşii, ca Dumnezeu le.-a arătat lor» (Romani 1:19). Cunoaşterea lui Dumnezeu pe calea firii s-a dat oamenilor nu prin glas, ci prin aşezarea făpturilor la mijloc, pentru că şi cel înţelept şi cel fără minte, cunoscând cu privirea frumuseţea celor văzute, să se ridice la Dumnezeu. Ordinea lucrurilor, schimbarea anotimpurilor, a atmosferei, calea armonioasă a elementelor, cursul ordonat al zilelor şi al nopţilor, al lunilor şi al anilor, grija pe care o minte atotînţeleaptă o are fata de fiecare vietuiţoare, supunerea tuturor faţă de om, dovedesc existenţa lui Dumnezeu. Zidirea, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, ne duce ca de mână la cunoaşterea lui Dumnezeu. Este o cunoaştere care porneşte de la făpturi şi se ridică până la Făcătorul firii.
88. Pe ce altă cale a firii ştim că există Dumnezeu? Pe calea conştiinţei, care, după firea văzută, este al doilea învăţător al omului. Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Ioan Damaschin spun că ideea de Dumnezeu, cunoaşterea lui Dumnezeu, este înnăscută în om. Sfântul Grigorie Teologul obserservă că puterea din noi, înnăscută tuturor, prima lege lipită de noi, care ne-a adus la Dumnezeu, prin cele văzute, este raţiunea.
89. Cunoaştem existenţa lui Dumnezeu numai pe calea firii ? Noi cunoaştem existenţa lui Dumnezeu şi pe calea Descoperirii sau Revelaţiei dumnezeieşti. Dumnezeu şi-a descoperit existenţa Sa proorocilor, s-a arătat prin Fiul Sau cel întrupat şi: Se va face cunoscut în îpărăţia cerurilor «Duhul, zice Sfântul Irineu, pregăteşte pe om în Fiul, Fiul îl duce la Tatăl, iar Tatal îi dă nestricăciunea pentru viaţa veşnică, pe care o capătă din faptul că vede pe Dumnezeu». Creştinismul lucrează în vederea cunoaşterii mai presus de fire a lui Dumnezeu. Această cunoaştere este culmea fericirii noastre.
90. Ştim noi ceva despre fiinţa lui Dumnezeu? Nu putem cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu nici pe calea firii, nici pe calea mai presus de fire. Fiinţa lui Dumnezeu este «ascunsul» tainic, la care nu ne putem ridica cu mintea şi cu care nu putem intra în legatură. Ea e mai presus de orice nume cum spune Pseudo- Dionisie Areopagitul. Dar noi cunoaştem lucrările acelei fiinţe, care coboară la noi, cum zic Sfinţii Păriniţi. Toate numele ce le dăm lui Dumnezeu, privesc aceste lucrări; înţelepciunea lui Dumnezeu, văzută în lume, este o astfel de lucrare; puterea Lui creatoare la fel. Aceste lucrări le mai numim si însuşiri ale lui Dumnezeu, sau pe baza acestor lucrări îi dăm lui Dumnezeu aşa numitele însuşiri. În cunoaşterea firească aceste lucrări sau însuşiri ale lui Dumnezeu le aflăm prin analogie de la lucrările create; în cunoaşterea mai presus de fire aveam o vedere, mai directă a lor.
91. Ce înseamnă cuvintele «Cred întru unul Dumnezeu»? Aceste cuvinte au fost introduse în Simbolul de credinţă cu scopul de a îndrepta credinţa greşită a păgânilor, în existenţa mai multor dumnezei (politeismul). Credinţa într-un singur Dumnezeu, sau monoteismul, e susţinută de toţi Părinţii şi Scriitorii bisericeşti, care s-au ocupat de acest adevăr.
92. Care sunt însuşirile lui Dumnezeu ? Dumnezeu este unul. Sfântul Apostol Pavel scrie Corintenilor: «Ci noi avem un Dumnezeu-Tatăl, dintru care sunt toate şi noi întru Dânsul, şi un Domn Iisus Hristos, prin care sunt toate şi noi printr-însul» (Corinteni 8:6).
Dumnezeu este unul singur, pentru, că unul singur e universul pe care l-a făcut. Sfântul Efrem zice:
«Dacă nu e un singur Dumnezeu, nu e Dumnezeu».
Dumnezeu este Duh, cum o mărturieşte Mântuitorul însuşi femeii samarinence: «Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închina, cu duhul şi adevărul se cade să I se închine» (Ioan 4:24).
El e nematerial şi netrupesc, spune Sfântul Ioan Damaschin. El e izvorul din care-şi ia începutul toată firea înţelegătoare si duhul.
Dumnezeu e simplu, adică necompus, fiindcă e nematerial. Firea Sa e necompusă şi duhovnicească, El nu admite nici un fel de adaus în Sine şi nu are ceva mai mare, sau mai mic, în sine.
Dumnezeu e neschimbător, cum ne-o arată Sfântul Iacov prin cuvintele: «Părintele luminilor, la care nu e schimbare sau umbra de mutare» (1:17).
Dumnezeu este veşnic, cum ne încredinţează cuvintele Apocalipsei: «Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu Atotţiitorul, Cel ce era, Cel ce este şi Cel ce vine» (Apocalipsa 4:5). El e înainte de timp, pentru că timpul e de la El însuşirea lui veşnică e că El este veşnic.
Dumnezeu e necuprins, pentru că este nesfârşit şi de nespus. Dumnezeu e nevăzut. Cuvântul se adresează către El în tăcere, simţul se toceşte vrând să-L cerceteze, iar înţelegerea se închirceşte vrând să-L îmbrăţişeze
Dumnezeu e atotprezent, cum ne spune Psalmistul: «De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti; de mă voi coborâ în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţa şi ma voi sălăşlui la marginile mării, şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta» (Psalm 88:7-9). Fiind fără început şi fără sfârşit,
Dumnezeu este atotprezent, pentru că nu El e în altceva, ci toate sunt în El. El e pretutindeni şi e în întregime pretutindeni.
Dumnezeu e atotputernic, cum ne încredinţează Sfânta Evanghelie: «Cele ce nu sunt cu putinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu» (Luca 18:27).
Atotputernicia lui Dumnezeu o susţin toţi Sfinţii Părinţi, îndeosebi Aristide, Sfântul Teofil al Antiohiei, Sfântul Irineu, Clement Alexandrinul, Sfântul Chiril al Ierusalimului. Puterea lui Dumnezeu e nevăzută şi ascunde o mare pătrundere şi simţire a Duhului. Dumnezeu e atotştiutor, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: «O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al stiinţei lui Dumnezeul! Cât sunt de necercate judecăţile lui şi neurmate căite lui!» (Romani 11:33). Stiinţa lui Dumnezeu cunoaşte toate deodată: cele trecute, cele prezente, cele viitoare. El cunoaşte totul din veci; El ştie înainte de facerea lumii ce se va întâmpla până a ultimele clipe ale acesteia.
Dumnezeu nu s-a sfătuit cu nimeni despre noi, în momentul când am fost creaţi, pentru că El cunoştea rostul nostru înainte de facerea pământului şi a veacurilor. Prin preştiinţa Sa, Dumnezeu nu ne obligă să facem cele viitoare.
Dumnezeu ştie toate câte se vor întâmpla prin libera voinţă a oamenilor, dar aceasta preştiinţă nu nimiceşte liberul arbitru sau libera hotărâre.
Dumnezeu priveşte în inimi, ştie toate şi aude toate. Dumnezeu e drept, cum spune Psalmistul: «Domnul iubeşte judecata şi nu va părăsi pe cei cuvioşi ai Săi; (aceştia) în veac vor fi păziţi; iar cei fără-de lege se vor goni şi sămânţa celor necredincioşi de tot se va pierde» (Psalm 36:28).
Dumnezeu e bun, cum declară însuşi Mantuitorul: «Nimeni nu este bun, fără numai unul Dumnezeu» (Matei 19:17). Dumnezeu e Iubire, cum ne încredinţează Sfântul Apostol Ioan (1 Ioan 4:8 şi 16). Dumnezeu este lumină (1 Ioan 1:5)
. Dumnezeu este desăvârşit, după cuvântul Mântuitorului: «Fiţi dar desăvârşiţi, precum Tatăl nostru din ceruri desăvârşit este» (Matei 5:48),
Dumnezeu e desăvârşit în toate, egal şi asemenea cu Sine. Nu e supus prefacerii lucrurilor, nici naşterii, nici întâmplării. Are deopotrivă chipul oricărei virtuţi. El nu se micşorează, nici nu creşte, ci e totdeauna acelaşi.
93. Dacă Dumnezeu este Duh, de ce în Sfânta Scriptură se vorbeşte despre inima, ochii, urechile, mâinile lui Dumnezeu? Sfânta Scriptură ţine seamă de firea limbii omeneşti, adică de felul ei de a-şi arăta gândurile. Cuvintele de mai sus nu înfăţişează organe trupeşti, asemenea celor omeneşti, ci anumite puteri ale lui Dumnezeu. Astfel, inima arată bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, ochii şi urechile arată atotştiinţa Lui, iar mâinile, atotputernicia Lui. După cum figura lui Dumnezeu nu poate fi zugrăvită în mintea noastră, tot aşa nu poate fi vorba de organe trupeşti ale lui Dumnezeu, căci după cuvântul unui Părinte al Bisericii: «El aude fără urechi, vorbeşte fără gură, lucrează fără mâini, vede fără ochi».
94. Dacă Dumnezeu este atotprezent de ce se spuse în Sfânta Scriptură că El este în ceruri sau în Biserică?
Dumnezeu este atotprezent; dacă se zice că El este în mod deosebit în ceruri, este pentru că prezenţa Lui e mai vădită fiinţelor spirituale şi cerul închipie sfinţenia; dacă se vorbeşte de prezenţa Lui deosebită în Biserică, este pentru că, mai ales în Biserică împarte El, prin Sfintele Taine, harul Său Sfinţilor.
95. Pentru ce numim, în articolul I din Simbolul Credinţei, pe Dumnezeu, «Tatăl»? Dumnezeu este unul după fiinţă Lui.
Descoperirea dumnezeiască ne învaţă, însă, că acest Dumnezeu, unul după fiinţă, este în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Aceste trei persoane sau ipostasuri dumnezeieşti alcătuiesc Sfânta Treime, taină de nepătruns de mintea omenească şi împărtăşită nouă prin Descoperirea dumnezeiască. Cuvântul «Tatăl» din Simbolul Credinţei, ne arată prima persoană a Sfintei Treimi. El arată însă şi legatura filială pe care noi, credincioşii, o avem cu El, căci El este «Tatăl nostru», aşa cum spunem la începutul Rugăciunii Domneşti.
96. Se vorbeşte în Sfânta Scriptură despre aceste trei persoane sau ipostase ale singurului Dumnezeu? În Sfânta Scriptură se vorbeşte în multe locuri despre cele trei persoane sau ipostasuri ale Dumnezeirii.
Pomenim numai câteva: În Vechiul Testament, Dumnezeu-Tatăl se adresează celorlalte persoane ale Sfintei Treimi: «Să facem om după chipul nostru şi după asemănare» (Facere 1:26). În vedenia lui Isaia, îngerii «strigau unul către altul şi ziceau: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este tot pământul de mărirea Lui» (Isaia 6:3). În Noul Testament, cu prilejul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, s-au arătat toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi: Tatăl, arătand lumii pe Fiul şi Binecuvântându-L, Fiul primind botezul de la Ioan, iar Sfântul Duh coborând asupra Fiului, în chip de porumbel (Matei 3:16-17 Luca 3:21-22; Ioan 1:32; 17:25-26). Trimiţind pe Sfinţii Apostoli la propovăduire, Mântuitorul le spune: «Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf Duh» (Matei 28:19).
97. Sfânta Tradiţie mărturiseşte existenţa Sfintei Treimi? Tradiţia primelor trei veacuri mărturiseşte fără şovăială credinţa în existenţa Sfintei Treimi. Au mărturisit cu caldură despre Sfânta Treime: Sfântul Clement Romanul, Sfântul Ignatie, Sfântul Policarp, Aristide, Sfântul Justin, Atenagora, Sfântul Teofil al Antiohiei, Sfântul Irineu, Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian, Novaţian. Sfinţii Parinţi ai veacurilor IV şi V s-au rezemat neîntrerupt pe această tradiţie, în toiul luptelor lor, contra arianismului. Se pot cita în această privinţă, mai ales Sfântul Atanasie, Sfântul Epifanie, Sfântul Ilarie şi Fericitul Augustin. «În unitatea firii sunt trei persoane», zice Tertulian. «O singură Dumnezeire şi un singur Dumnezeu în trei ipostasuri», declară Sfânta Atanasie.
98. Cele trei persoane sau trei ipostasuri, pot fi înţelese ca trei Dumnezei?
Cele trei persoane dumnezeieşti nu se înţeleg ca persoanele omeneşti, ci în felul în care ne arată Mântuitorul în Evanghelia după Ioan, când zice: «Eu şi Tatăl una suntem» (Ioan 10:30). Legătura Tatălui cu Fiul şi a Fiului cu Mângăietorul (Sfântul Duh) uneşte pe cei trei unul cu altul.
Aceşti trei sunt una, nu unul după cuvântul: «Eu şi Tatăl una suntem» una după unitatea fiinţei, nu după unitatea numărului. Cele trei ipostase, zice Sfântul Grigorie Teologul, sunt o singură Dumnezeire şi «O singură Fire în trei proprietăţi, înţelegătoare, desăvârşite, existând prin ele însele; deosebite în număr, dar nu deosebite în Dumnezeire».
Acelaşi Sfânt Părinte explică felul unirii ipostaselor astfel: «Se deosebesc fără să se împartă, ca să zic aşa, şi se unesc deosebit. Unul în trei este Dumnezeirea şi trei fac una». Nu sunt, deci, trei Dumnezei.
99. Care e legătura ipostaselor între ele? Deşi mare taină, lucrul acesta a fost lămurit pe larg de Sfinţii Părinţi. Sfântul Chiril al Alexandriei ne spune că Firea dumnezeiască, simplă şi necompusă, e lărgită de însuşirile ipostasurilor şi de deosebirile de persoana şi de nume. În fiecare persoană se înţelege întreaga Fire împreună cu însuşirea ei, adică cu ipostasul. Rămâne fiecare ceea ce este, având în sine şi pe celelalte, prin unirea firească cu ele. Tatăl este în Fiul şi în Sfântul Duh. De asemenea şi Fiul şi Sfântul Duh se află în Tatăl şi în ceilalţi doi.
100. Cele trei ipostasuri voiesc şi lucrează separat, sau la un loc? Sfântul Ioan Damaschin spune că fiecare din cele trei ipostasuri nu voiesc şi nu lucrează aparte, separat şi deosebit, ci împreună, Sfânta Treime e o singură fire, o singură voinţă, o singură lucrare, o singură putere, o singură autoritate, pentru că e o singură Dumnezeire.
101. Ce au împreună şi ce au deosebit persoanele Sfintei Treimi ? Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh au împreună însuşirea de a fi nefăcuţi şi Dumnezeirea. Fiul şi Sfântul Duh au împreună însuşirea că sunt din Tatăl. Tatăl este nenăscut, Fiul este născut, Sfântul Duh este purces.
102. Prin ce se deosebeşte mai de aproape Tatăl? Tatăl este nenăscut. El nu primeşte existenţa de la nimeni, nu are cauza. El e izvorul celorlalte două persoane. Dumnezeu e Tată din veci. El nu este însă tata în felul omenesc. El n-a început să fie Tata în timp, după împlinirea vârstei, odată cu apariţia puterii de a naşte, asemenea oamenilor şi celorlalte vieţuitoare. Dumnezeu e Tată deodată cu veşnicia. El e, deci totdeauna Tată.
103. Prin ce se deosebeşte mai de aproape Fiul? Fiul este născut, este Unul-născut, fiind împreună veşnic cu Tatăl şi deofiinţă cu Acesta. Fiul e Fiu dinaintea veacului şi de totdeauna. El nu şi-a început cândva existenţă, ci de când e Tatăl e şi Fiul. Şi când gândim la Tatăl, gândim şi la Fiul. Fiul nu e creat, cum pretindea Arie, ci e născut din Tatăl, dar nu printr-o naştere omenească, nici constrânsă, ci printr-una voiţă şi firească. E o naştere necuprinsă de mintea omenească. Fiul şi Tatăl sunt una ca Dumnezeire, că fire, ca veşnicie, ca voinţa, ca lucrare, ca bunătate etc, dar se deosebesc ca ipostase: unul e născut, pe când celalalt e nenăscut; în aceasta privinţa, Tatăl este izvorul şi cauza Fiului. Fiul se deosebeşte, apoi, şi de Tatăl şi de Sfântului Duh, prin aceea că El şi-a luat asupra-şi lucrarea mântuirii. Numele propriu al Fiului este Cuvintul. El se numeşte şi înţelepciunea lui Dumnezeu. El e Cuvintu!, Strălucirea si Chipul Tatălui.
104. Prin ce se deosebeşte mai de aproape Duhul Sfânt? Duhul Sfânt purcede din Tatăl, Cum spune însuşi Mântuitorul: «Iar când va veni Mângăietorul, pe care Eu îl voi trimite vouă, de la Tatăl, Duhul adevărului, care de la Tatăl purcede, acela va mărturisi pentru Mine» (loan 15:26). Însuşirea lui personală este de a fi purces din Tatăl şi de a se face cunoscut după Fiul şi împreună cu acesta. El e sfinţenia însăşi şi prin aceasta izvorul Sfântului Har, care desăvârşeşte opera Mântuitorului, după înălţarea Sa la cer: «Iar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va povăţui pe voi la tot adevărul...
Acela pe mine mă va slăvi, că din al Meu va lua şi va vesti vouă» (Ioan 16:13-14). 105.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu