De ce Dumnezeu cere oamenilor recunoştinţă?
Dacă nu ştim de ce Dumnezeu cere recunoştinţă de la oameni, să
vedem de ce părinţii cer recunoştinţă de la copiii lor. Ne întrebăm: De ce
stăruie părinţii ca fii lor să se plece cu recunoştinţă pentru orice lucru,
mic sau mare, pe care îl primesc? Îi îmbogăţeşte cumva recunoştinţa
copiilor sau îi face cumva mai puternici? Nu, nicidecum. Dar atunci nu-i
ciudat că, necâştigând nimic de pe urma recunoştinţei filiale, părinţii îşi
îndeamnă mereu copiii la recunoştinţă? Şi nu numai părinţii evlavioşi fac
lucrul acesta, ci şi necredincioşii! Nu, nu-i ciudat, ci este înălţător.
Iubirea îi învaţă pe părinţi să ceară copiilor recunoştinţa. Şi de ce? Pentru
că este spre binele copiilor. Pentru că vor ca vlăstarele lor să fie pomi de
soi, nu buruieni. Oamenii recunoscători sunt preţuiţi şi bineprimiţi
oriunde. Iar cine învaţă recunoştinţa, învaţă mila, şi omul milostiv trece
mai uşor prin lumea aceasta.
Să ne întrebăm acum de ce a cerut Dumnezeu oamenilor
recunoştinţă. De ce a cerut lui Noe, Moise, Avraam (Facerea 8:20-21;
12:7-8; 35:1 şi Levitic 3) şi celorlalţi strămoşi ai noştri să-I aducă jertfe
de mulţumire. De ce Mântuitorul a dat în fiecare zi lumii pildă de
mulţumire (Matei 11:25; 14:19; 26:26-27)? De ce la fel au făcut şi
Sfinţii Apostoli (Faptele Apostolilor 2:47; 27:35)? Sfântul Apostol Pavel
cere credincioşilor să mulţumească pentru orice lucru lui Dumnezeu
(Efeseni 5:20; Coloseni 3:17).
Dumnezeu cere recunoştinţă de la oameni şi oamenii îi aduc
mulţumire lui Dumnezeu din iubire. Mulţumirile nu-L fac pe
Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat, ci oamenii
sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui
Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor îşi adaugă îmbelşugare.
„Cine este aproapele meu?“
Legiuitorul din Sfânta Evanghelie (Luca 10: 25) venind către
Domnul, ispitindu-L i-a zis: „Învăţătorule, ce voi face să moştenesc
viaţa cea veşnică?“. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, care prinde pe cei
înţelepţi în vicleşugul lor (1Corinteni 3:19), văzând pe legiuitor că una
vorbeşte cu gura şi alta plănuieşte în inima lui,
nu i-a răspuns cuvintelor sale, ci i-a pus o
întrebare, zicând: „În Lege ce este scris, cumciteşti?“ (Luca10:26), încercând prin cuvintele
lui să-l înveţe cele ce nu ştia. Mântuitorul, care
întotdeauna vedea vicleşugul celor ce I se
adresau (Luca 20:23), l-a întrebat pe legiuitorul
care Îl ispitea: „Ce scrie în Legea lui Moise?“
Iar el a zis: „Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot
sufletul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine
însuţi“ (Levitic 19:18; Matei 22:37-40), iar
Mântuitorul i-a zis: „Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu“.
Legiuitorul însă nu credea că Iisus Hristos este Dumnezeu. Pentru ce dar,
Iisus i-a zis: Fă aceasta şi vei fi viu? Dar poate oare cineva să se
mântuiască fără credinţă în Iisus Hristos? Nu, căci Domnul a zis: „Cela
ce crede întru Mine, nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe
Mine şi iarăşi: Cel ce mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe
Mine“ (Ioan 12: 44-45) şi iarăşi: „Cela ce crede în Mine, chiar de va
muri, viu va fi“ (Ioan 11:25). Atunci pentru ce a zis Domnul
legiuitorului că va fi viu împlinind cele scrise în legea lui Moise? Iată
pentru ce: pentru că Legea lui Moise a fost învăţătoare şi călăuză spre
Hristos (Galateni 3:24), iar sfârşitul Legii este Hristos, spre îndreptarea
tuturor celor ce cred (Romani 10:4), şi aceia ce cred în învăţătura lui
Moise, aceia cred şi în Iisus Hristos. Cum zice şi în alt loc: „De aţi fi
crezut în Moise, aţi fi crezut şi Mie“ (Ioan 5: 46-47). A mai zis
Domnul legiuitorului că va fi viu prin cele scrise în legea lui Moise,
pentru că tot cel ce iubeşte pe Cel ce a născut, iubeşte şi pe cel născut din
El (1 Ioan 5: 1). Iar legiuitorul vrând a se îndrepta pe sine, l-a întrebat pe
Iisus: „Cine este aproapele meu?“ (Luca 10:29). Iată, altă întrebare
pusă cu vicleşug lui Iisus. Oare legiuitorul nu ştia cine este aproapele
lui? Acesta ca un legiuitor şi învăţător de Lege, ştia cu adevărat cine este
aproapele lui, dar prin această întrebare vroia să audă ce zice Domnul,
fiindcă el socotea că numai cei din neamul iudeilor sunt aproapele lor, iar
nu oricare om. Dar Preabunul nostru Mântuitor i-a răspuns cu pilda
omului căzut între tâlhari, zicând: „Un om cobora din Ierusalim la
Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au
rănit, au plecat lăsându-l aproape mort“ (Luca 10: 30). Vedeţi, iubiţi
credincioşi, că Mântuitorul nu a zis un iudeu, ci un om oarecare, ca prin
aceasta să-i arate legiuitorului că orice om este aproapele nostru şi de îl
vom vedea în primejdie se cuvine cu toată dragostea a-l ajuta.
preot Ioan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu