DESPRE PĂCAT

              CUVÂNT CǍTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                              DESPRE

                                        PĂCAT

Moto: „ Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine

şi Adevărul nu este întru noi “(1 Ioan 1:8). „ Dacă zicem că n-am

păcătuit, Îl facem mincinos (pe Dumnezeu) şi cuvântul Lui Nu este

întru noi “(1 Ioan 1:10).

                                                                               Preot Ioan

                             Iubiţi credincioşi,

          Scopul venirii lui Hristos este înlăturarea păcatului şi a morţii.

Iată ce-i spune îngerul Domnului lui Iosif: „Ea (Fecioara Maria) va

naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus, căci El va mântui poporul

Său de păcatele lor“ (Matei 1:21). La Cina cea de Taină Hristos le

vorbeşte despre iertarea păcatelor: Şi luând paharul şi mulţumind,

le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că aceasta este Sângele Meu,

al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“

(Matei 26:27-28). Nimeni nu este fără de păcat, chiar de ar fi viaţa lui

numai de o zi.

Dintotdeauna oamenii au fost conştienţi

de starea de păcătoşenie a lor. În Vechiul

Testament îl avem ca model de pocăinţă pe

împăratul David, care, după ce a păcătuit, se

pocăieşte spunând: „Că întru fărădelegi mam

zămislit şi în păcate m-a născut maica

mea“ (Psalmul 50). Iar în psalmul 142 scrie:

„Să nu intri la judecată cu robul Tău că

nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta“.

Într-o rugăciune, Sfântul Macarie zice: „Nu

mă lăsa să dorm în moartea păcatelor, ci mă

miluieşte, iar după somnul nopţii să-mi

luminezi ziua fără de păcat, Hristoase

Doamne, şi mă mântuieşte“. Sfântul Ioan Gură de Aur se ruga lui

Dumnezeu zicând: „Doamne, de am greşit, fie cu mintea , fie cu

gândul, fie cu cuvântul, sau cu fapta, iartă-mă!“.

Nu este om fără de păcat, lucru care este subliniat încă din

Vechiul Testament: „Nu este om care să nu greşească“ (3Regi 8:46).

Acelaşi lucru îl aflăm şi de la dreptul Iov: „Căci cine, om fiind, va fi

fără prihană, sau cum va fi curat născutul din femeie?“ (Iov 15:14).

De neuitat sunt cuvintele Ecclesiastului (cap.7 verset 20): „Căci pe

pământ nu este om drept care să facă binele fără să greşească“. În

Noul Testament ni se spune acelaşi lucru: „Toţi greşim în multe

chipuri“ (Iacov 3:2).

           Unii oameni spun că n-au ştiut că este păcat a face un anumit

lucru. Dar despre aceasta Iisus a spus: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi

vorbit, păcat n-ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire

pentru păcatul lor“ (Ioan 15:22); „Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat.

Dar cum zicem: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra

voastră“; „De aceea, cine ştie să facă ce e bine şi nu face, păcat are“

(Iacov 4:17). Diavolul este pricinuitorul păcatului. Păcatul îl are ca

autor moral pe diavol: „Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul,

pentru că de la început diavolul păcătuieşte“ (1 Ioan 3:8). Păcatul

este pricinuit de nerespectarea Legii: „Că păcatele noastre s-au

înmulţit înaintea Ta şi nelegiuirile noastre sunt mărturie împotriva

noastră; fărădelegile noastre sunt de faţă şi faptele noastre

nelegiuite le ştim“ (Isaia 59:12).

                                         Ce este păcatul?

                  Dacă citim prima epistolă sobornicească a Sfântului Ioan

Evanghelistul găsim şi definiţia păcatului care este de fapt „Călcarea

Legii lui Dumnezeu cu deplină voinţă şi ştiinţă“. Dacă furi, stai

împotriva poruncii lui Dumnezeu. Dumnezeu spune în porunca a 9-a:

„Să nu mărturiseşti strâmb“. Dacă depui mărturie mincinoasă, atunci

stai împotriva poruncii lui Dumnezeu ş.a.m.d. Călcarea Legii divine se

poate face în trei feluri: cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta şi poartă

numele de FĂRĂDELEGE. Orice om care păcătuieşte îl jigneşte pe

Dumnezeu, nesocotind legea Sa şi totodată ce-a făcut El pentru noi.

Ca atare, păcatul are ca urmare ruperea legăturii cu El (Matei 25:41) şi

principala consecinţă a păcatului - pe plan sufletesc - este pierderea

mântuirii (moartea sufletească), iar - pe plan fizic - boala, suferinţa şi

moartea fizică. „Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui

Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale“

(Matei 16:27).

                             Care este originea păcatului?

     Originea păcatului este căderea primilor oameni, protopărinţii

noştri Adam şi Eva: „De aceea, precum printr-un om a intrat

păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi

moartea a trecut la toţi oamenii PENTRU

CĂ TOŢI AM PĂCĂTUIT ÎN EL“ (Romani

5:12). Deşi păcatul strămoşesc al lui Adam

este unul singur în faptă, toţi oamenii îl

moştenesc ca stare de păcătoşenie, prin faptul

că toţi suntem „din acelaşi sânge“ (Fapte

17:26). Păcatul a intrat în om prin

întrebuinţarea greşită a voii sale libere.

Dumnezeu nu a creat păcatul şi nici nu-l

doreşte, dar îl îngăduie, pentru a nu afecta

libertatea omului, libertate cu care l-a

înzestrat alături de demnitate, încă de la

creaţie. „Răul nicidecum nu este pricinuit de

Dumnezeu, ci prin alegere de bunăvoie s-au făcut demonii răi, ca şi

cei mai mulţi dintre oameni“ (Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia 1).

                  Care sunt trăsăturile păcatului?

   După cum reiese şi din definiţie, păcatul 

cu bună  ŞTIINŢĂ, deci este acuzată drept păcat fapta omului care ştie ce face

şi nu răul făcut de copiii sub şapte ani sau de cei bolnavi mintal. De

asemenea, păcatul este făcut cu VOIE LIBERĂ, adicĂ cel ce

păcătuieşte nu este constrâns de cineva, căci răul făcut împotriva

voinţei sale nu este socotit păcat. Păcatul este făcut ÎN

CUNOŞTINŢA LEGII DIVINE.

              Care sunt treptele până la căderea în păcat?

● Prima treaptă spre păcat este ISPITA, ATACUL,

MOMEALA. Ea (ispita) este un îndemn spre păcat şi poate veni din

interior sau din exterior. Când vine din interior, ispita se manifestă ca

4

un gând răzleţ adus de diavol în minte (Ce-ar fi dacă ai face şi tu...?)

şi este o consecinţă a unor patimi sau acţiuni păcătoase. Ispita poate

veni şi din exterior, adică prin oameni, care în acest caz, se fac

„instrumente ale diavolului“.

          ● A doua treaptă este ÎNSOŢIREA, POFTA şi acum gândul

nostru se amestecă, se complace cu gândul dracilor vicleni. Omul îşi

însuşeşte gândul străin ca fiind al lui.

        ● A treia treaptă este CONSIMŢIREA. Acum omul acceptă să

facă fapta cea rea după un plan comun cu al dracilor.

        ● A patra treaptă este ÎNFĂPTUIREA, adică omul păcătuieşte.

Poate fi biruit păcatul?

Nici un păcat nu este de nebiruit. „Nu v-a cuprins ispită care să

fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El

nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita

va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda“ (1Corinteni 10:13).

      Păcatul este mai uşor de biruit în stadiul iniţial de ispită: „Fericit

bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se, va lua cununa

vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El“

(Iacov 1:12).

     Omul este ajutat în aceste ispite de harul lui Dumnezeu, după cum

reiese şi din cântarea ce se aude în postul Paştelui: „CU NOI ESTE

DUMNEZEU, ÎNŢELEGEŢI NEAMURI ŞI VĂ PLECAŢI,

CĂCI, CU NOI ESTE DUMNEZEU“. Avem în Biblie, numeroase

exemple de oameni care au biruit ispitele: Proorocii, Patriarhii,

Apostolii, Sfinţii şi chiar Domnul Iisus Hristos, Care a fost ispitit

direct de diavol în pustiul Qarantaniei (Matei 4:1-11). Ca mijloace de

luptă împotriva păcatului creştinul are:

         1. Rugăciunea - „Rugaţi-vă să nu intraţi în ispită“ (Luca

22:40);

         2. Postul - „Acest neam de diavoli nu iese decât cu post şi cu

rugăciune“ (Matei 17:21);

         3. Virtuţi şi fapte bune - „Staţi împotriva diavolului şi va fugi

de la voi“ (Iacov 4:7).

                                   Ce este patima?

Patima este un sentiment copleşitor, trupesc sau sufletesc,

care întunecă mintea. Ea este pornire nestăpânită, pasiune, viciu,

păcat. Patima este deprinderea în păcat, deprinderea în răutate. Patimă

este atunci când ajung să te stăpânească deprinderile păcătoase, când

se face în tine păcatul ca a doua fire. Nu mai este vorba de o faptă

izolată, care este păcatul, ci ajungi să fii stăpânit de o deprindere

păcătoasă şi aceasta este patima. Într-un cuvânt, când păcatul devine

deprindere, el se transformă în patimă. Părinţii cei duhovniceşti

s-au gândit mult la curăţirea de patimi, nu doar teoretic, ci şi practic,

lăsându-ne în Pateric şi în Filocalie multe învăţături, despre calea care

duce spre curăţire. În Noul Testament, termenul „patimă“, este folosit

de două ori, cu sensul de păcat învederat, în Epistola către Romani 7:5

şi, de asemenea, în Galateni 5:24, în care citim: „Iar cei ce sunt ai lui

Iisus Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu

poftele“.

                            Cât de mare este păcatul?
      

         Păcatul este atât de mare şi îngrozitor, încât nimeni nu a putut

să-l nimicească afară de Iisus Hristos, „Mielul lui Dumnezeu care

ridică păcatul lumii“ (Ioan 1:29). Înfricoşat lucru este a păcătui

pentru PĂGÂNII care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi Sfânta Sa Lege,

dar mai înfricoşat este pentru CREŞTINII, care făgăduiesc să-I

slujească lui Dumnezeu şi să se lepede de Satana şi de lucrurile lui.

Păcatul desparte pe om de Dumnezeu şi, cu cât păcătuieşte omul

mai mult, cu atât se depărtează de „LUMINĂ“ mai mult, căci

Dumnezeu este „LUMINĂ“ (Ioan 9:5), cu atât intră într-o beznă mai

adâncă şi orbeşte sufleteşte, socotind că nu este păcat ceea ce este de

fapt un mare păcat. Dumnezeu spune „Oricine săvârşeşte păcatul este

robul păcatului“ (Ioan 8:34). Păcatul lipseşte sufletul de viaţă şi

astfel îl omoară:

UNUL CA ACESTA ESTE ŞI VIU ŞI MORT: VIU CU

TRUPUL, MORT CU SUFLETUL.

          Aşa au murit şi protopărinţii noştri în Rai, în ziua când au gustat

din pomul oprit, căci le spusese Dumnezeu: „În ziua când vei mânca

din el, vei muri negreşit!“ (Facere 2:17). În acest chip s-a zis cu

privire la fiul risipitor, care despărţindu-se de tatăl său, iarăşi s-a întors

prin pocăinţă: „Acest fiu al meu, mort era şi a înviat, pierdut era şi sa

aflat“ (Luca 15:12). După căderea în păcat, conştiinţa se deşteaptă,

îl chinuie pe om foarte greu, aşa cum s-a întâmplat cu Cain, ucigaşul

de frate, şi cu Iuda, vânzătorul Domnului.

                Nepăsarea faţă de faptele bune este păcat?

            DA! Păcatul se săvârşeşte cu lucrul, cu cuvântul, cu gândul şi

chiar cu pofta. A zecea poruncă spune „Să nu pofteşti“. Este păcat să

ucizi, dar păcat este şi să nu dai o mână de ajutor celui aflat în

primejdie. Deci pedeapsa lui Dumnezeu nu vine doar pentru faptele

rele, ci şi pentru nepăsarea faţă de faptele bune.

Iată un exemplu: Sundar Sing a fost un indian care s-a convertit

la creştinism şi chiar a propovăduit cu multă dăruire adevărata

credinţă. Odată, vrând să treacă munţii Himalaya, a luat cu sine un

şerpaş, o călăuză indiană. Pe o potecă de munte au găsit un alpinist

aproape îngheţat. Se apropia să înceapă un viscol mare. Sundar Sing a

zis: „Nu-l putem lăsa aici, în drum, hai să-l luăm cu noi“. Călăuza

indiană i-a răspuns: „Se apropie un viscol mare şi dacă încercăm să-l

salvăm, o sa îngheţăm şi noi odată cu el“. Sundar Sing i-a răspuns

aşa: „Porunca lui Iisus Hristos este «Să nu-l laşi pe fratele tău în

drum!». Eu îl iau în spate“. Alpinistul s-a încălzit de corpul lui

Sundar Sing şi a înviat. Atunci şerpaşul a zis: „Adevărat şi viu este

Dumnezeul tău Iisus Hristos, vreau să mă botez şi eu în această

credinţă“. Deci, prin această faptă bună Sundar Sing a cîştigat două

suflete, unul care a înviat şi unul care s-a convertit. Prin orice păcat

este jignită măreţia lui Dumnezeu. Dacă nu este puţin lucru să jigneşti

pe un om de rând, cu atât mai mult când este vorba de un dregător sau

un împărat, cât despre Dumnezeu, ce să mai vorbim! Dumnezeu este

Cel înaintea Căruia „toată lumea şi toate neamurile sunt ca o

picătură de apă“ (Isaia 40:15).

Atunci când păcătuieşte, omul se cinsteşte pe sine mai mult decât

pe Dumnezeu, ascultă mai mult de pofta sa decât de Dumnezeu şi

astfel stă cu încăpăţânare, dimpreună cu diavolul, împotriva lui

Dumnezeu: „CINE SĂVÂRŞEŞTE PĂCATUL ESTE DE LA

DIAVOLUL“ (1Ioan 3:8).

                   Cum trebuie să luptăm împotriva păcatelor?

                 ► Să ne împotrivim păcatelor până când ele n-au prins încă

putere, precum copacul tânăr, care în ce parte va fi aplecat atunci

când încă este fraged, spre aceea va rămâne aplecat până la

moarte. Să ne îndepărtăm de oamenii răi şi stricaţi, căci

„TOVĂRĂŞIILE RELE STRICĂ OBICEIURILE BUNE“

(1Corinteni 15:33). Drept aceea, cel bun trebuie să fugă de

împreună vieţuirea cu cei răi, ca Lot din Sodoma, ca nu cumva să

piară, stricat fiind de vieţuirea celor nelegiuiţi.

                  ► Să cugetăm la cele cuprinse în cărţile Sfinţilor Părinţi, să

avem o bibliotecă religioasă din care să ne hrănim sufletul cât mai

des posibil.

                  ► Să ne amintim că la botez ne-am lepădat de Satana şi de

toate lucrurile lui, adică de păcate.

                 ► Să ne aducem aminte de cele patru lucruri de pe urmă:

moartea, judecata lui Hristos, Raiul şi Iadul.

                ► Să cugetăm că scurtă este dulceaţa păcatului, dar îi

urmează veşnicia amărăciunii.

               ► Să tăiem gândurile rele care scot capul şi ne trag la păcat,

aşa cum aruncăm din mâini un tăciune aprins. De vom tăia

gândurile, vom tăia şi păcatul.

               ► Să ne străduim să avem pururea pe Dumnezeu înaintea

noastră. Să ne gândim la Dumnezeu, mai des decât respirăm,

spunând rugăciunea minţii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui

Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa) !“.

             ► Întrucât smintelile se înmulţesc pe zi ce trece, cucernicia se

împuţinează şi necredinţa se întăreşte, sufletul iubitor de

cucernicie nu trebuie să se uite la ce fac oamenii, ci să ia aminte la

cuvântul lui Dumnezeu: „Nu râvni la cei ce viclenesc, nici nu urma

pe cei ce fac fărădelegea“ (Psalm 36:1).

            ► Deoarece toate smintelile intră în casa inimii noastre prin

ochi şi urechi, ca prin nişte ferestre, nu trebuie să dăm libertate

ochilor şi urechilor, pentru a nu surpa casa sufletului nostru, cum

s-a întâmplat, spre exemplu, cu împăratul David. Este mai puţin

primejdios dacă nu laşi vrăjmaşul să intre în casă, decât să te lupţi

cu el.

          Vorbind despre păcat, în ce mod este responsabil un om în

                                        faţa lui Dumnezeu?

● Fiecare om este responsabil direct pentru păcatele săvârşite

personal (Matei 16:27);

● este responsabil pentru binele nefăcut (Iacov 4;17), ca de

exemplu:

a) Când îndemnăm pe alţii la păcat (Matei 2:16 - porunca lui

Irod);

b) Când sfătuim greşit spre păcat (Ioan 11:49-50);

c) Când conlucrăm cu altul la păcat (Fapte 22:20);

d) Când ascundem şi apărăm păcătoşii (Luca 11:47-48);

e) Când lăudăm păcatele altora (Romani 1:32);

f) Când dăm ocazia de sminteală spre păcat (Luca 22:3-6).

                           CUM SE CLASIFICĂ PĂCATELE?

Cea mai simplă împărţire a păcatului ar fi:

- Păcatul strămoşesc - săvârşit de strămoşii noştri Adam şi Eva;

- Păcatul personal - săvârşit de fiecare om în parte.

În funcţie de gravitate, păcatele

personale se mai pot clasifica în:

- Păcate personale uşoare - acelea care

presupun o abatere nu prea gravă de la

Legea Divină. Acestea sunt săvârşite de

către orice om dintr-o slăbiciune a voinţei.

În afară de Mântuitorul Iisus Hristos şi

Maica Domnului, nimeni nu a fost şi nici nu

este scutit de păcatele uşoare „PENTRU

CĂ TOŢI GREŞIM ÎN MULTE CHIPURI

...“ (Iacov 3:2), iar „DACĂ ZICEM CĂ

PĂCAT NU AVEM, NE AMĂGIM PE NOI ÎNŞINE ŞI

ADEVĂRUL NU ESTE ÎNTRU NOI“ (1Ioan 1:8). Însă, aceste

păcate chiar dacă sunt uşoare nu trebuie trecute cu vederea, deoarece

persistenţa în ele duce la căderi mai grele, adică în păcate de moarte

sau

           1. - Păcate capitale;

           2. - Păcate personale grele;

           3. - Păcate împotriva;

           4. - Păcate strigătoare la cer.

                              1. Păcate capitale

               Păcatele capitale izvorăsc din firea umană slăbită de păcatul

strămoşesc şi sunt în număr de şapte, corespunzător celor şapte patimi

(vicii).

1.1. MÂNDRIA - primul din categoria păcatelor grele, izvorăşte

din intimitatea spirituală a omului (Marcu 7:21-22) şi se manifestă ca

o preţuire de sine peste măsură, unită cu dorinţa de a fi numai apreciat

şi lăudat de semeni. Mândria este cauza căderii îngerilor răi (Isaia

14:12-15) şi a celor dintâi oameni şi deci prima cauză a păcatelor.

Ca urmare, mândria face pe om să uite de Dumnezeu, să nesocotească

voia Sa. „PĂCATUL MÂNDRIEI, CÂND PUNE STĂPÂNIRE PE

BIETUL SUFLET ..., ÎL DĂRÂMĂ ÎN ÎNTREGIME ŞI-L

SURPĂ DIN TEMELII“ (Sfântul Cassian Romanul în Filocalia 1).

Opusul mândriei este smerenia, care se construieşte prin umilinţă, post

şi rugăciune. Smerenia este o permanentă conştientizare că tot ce

avem aparţine lui Dumnezeu (1 Corinteni 4:7). Iată ce frumos spune

Sfântul Siluan Athonitul: „A VENIT UN NOR, A ASCUNS

SOARELE ŞI S-A FĂCUT ÎNTUNERIC. TOT AŞA, PENTRU

UN GÂND DE MÂNDRIE, SUFLETUL PIERDE HARUL ŞI ÎL

NĂPĂDEŞTE ÎNTUNERICUL. DAR, TOT AŞA, ŞI NUMAI

PENTRU UN GÂND DE SMERENIE, HARUL VINE DIN

NOU“.

                      Semnele mândriei la un om sunt:

- Nu se supune celor mai mari;

- Nu lasă întâietatea celor de-o seamă şi celor mai mici;

- Vorbeşte mult şi cu semeţie;

- Caută în tot chipul slavă, cinste şi laude;

- Se înalţă pe sine şi faptele sale;

- Dispreţuieşte şi defăimează pe ceilalţi;

- Caută să sară în ochii celorlalţi;

- Se laudă cu neruşinare;

- Orice lucru bun ar avea, şi-l trece-n seamă sieşi, nu lui

Dumnezeu;

- Se laudă cu lucrurile bune pe care nu le are;

- Se străduieşte mult să-şi ascundă neajunsurile şi păcatele;

- Nu primeşte îndemnurile, mustrările şi sfaturile;

- Se bagă în discuţii care nu-l privesc şi în probleme care nu-i

aparţin;

- Este neiubitor şi plin de ură, căci egoismul este rădăcina

tuturor relelor.

        1.2. IUBIREA DE ARGINŢI, ca şi mândria, îşi are izvorul în

inima omului (Marcu 7:21-22) şi se manifestă ca o dorinţă nestinsă

după bunurile trecătoare, lumeşti, făcând din dobândirea acestora

scopul vieţii. Iubirea de arginţi se manifestă ca dorinţă de a avea cât

mai mult, dar şi ca zgârcenie, adică râvna de a păstra cele adunate cu

orice preţ. Iubitorul de arginţi este un om ce nu cunoaşte dreptatea şi

mila, aducând daune oamenilor şi pierzând legătura cu Dumnezeu

pentru că „IUBIREA DE ARGINT ESTE RĂDĂCINA

TUTUROR RELELOR ŞI CEI CE AU POFTIT-O CU

ÎNFOCARE AU RĂTĂCIT DE LA CREDINŢĂ, ŞI

S-AU STRĂPUNS CU MULTE DURERI“ (1Timotei 6:10). Uneori

patima averii duce la sinucidere (cazul lui Iuda). Averea în sine nu

este rea când se dobândeşte cinstit şi nu ne face robii ei, căci

Dumnezeu nu condamnă bogăţia, ci proasta gestionare a ei. Să ne

gândim în ce sărăcie S-a îmbrăcat Hristos pentru noi. Care a fost

palatul în care S-a născut? Care au fost pregătirile? Care au fost

moaşele? Unde au fost covoarele, scutecele pruncului? S-a născut întro

peşteră fără aşternuturi, fără căldură, într-o sărăcie mai presus de

toată bogăţia. Prin aceasta pruncul Hristos ne îndeamnă să dispreţuim

ca pe un gunoi toate bunurile pământeşti şi să căutăm mai întâi

Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 6:33) şi celelalte se vor adăuga nouă.

Opuse acestei patimi a iubirii de arginţi sunt virtuţi precum:

cumpătarea, dreptatea, îndurarea şi milostenia.

              1.3. DESFRÂNAREA (CURVIA) este tot un păcat capital

(Matei 7:21-22) ce presupune lăsarea în voia poftelor trupeşti trezite

în om prin simţuri. Este un păcat săvârşit în trup: „Fugiţi de

desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de

trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său.

Sau nu ştiţi că voi nu sunteţi ai voştri? Slăviţi dar pe Dumnezeu în

trupul vostru şi în sufletul vostru care sunt ale lui Dumnezeu“

(1Corinteni 6:20). Dintre cauzele generale ale desfrânării, Părinţii

filocalici insistă asupra a două: LĂCOMIA PÂNTECELUI şi

TRÂNDĂVIA sau LENEA. De asemenea, şi „aburii băuturii“

întunecă şi îngreunează sufletul, îl trântesc în patul lenei şi al

desfrânării. După o masă bogată, prin cantitatea mâncărurilor şi a

băuturilor, nu se naşte dorinţa de rugăciune stăruitoare, ci imboldul

spre odihnă, lene şi desfrânare.În mod deosebit în patima desfrânării

se manifestă violent egoismul sau egocentrismul pătimaşului. Plăcerea

îi aparţine doar lui, i se cuvine doar lui şi nu o merită decât el. Restul

lumii nu înseamnă decât obiecte sau izvoare ale plăcerii lui.

Desfrânarea, după Sfântul Ioan Cassian, are trei forme generale:

1. Una, lucrată în cadrul unirii dintre cele două persoane de

sex opus; sau de acelaşi sex (homosexualii, lesbienele);

2. Alta, în afara sau în lipsa atingerii unei persoane de sex

opus - autosatisfacerea sau onania, masturbarea;

3. A treia - curvia din suflet şi din minte.

   Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre neamurile idolatre, care au

schimbat slava lui Dumnezeu cu închinarea la idoli spune: „Pentru

aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au

schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii (lesbienele).

Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii

femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii: bărbaţi cu

bărbaţi (homosexualii) săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata

cuvenită rătăcirii lor“ (Romani 1:26-27). Din acest păcat izvorăsc

cugetele necurate, distrugerea armoniei familiale şi neglijarea

aproapelui. Opusă desfrânării este practica ascezei, adică renunţările

unite cu postul şi rugăciunea.

                   1.4. INVIDIA este păcat capital (Marcu 7:21-22), care se

manifestă prin părere de rău pentru binele aproapelui şi bucurie pentru

necazul lui. Invidia este o încălcare a dreptăţii faţă de Dumnezeu şi

faţă de aproapele: „SUPUNE-TE DOMNULUI ŞI ROAGă-L PE

EL; NU RÂVNI DUPĂ CEL CE SPOREŞTE ÎN CALEA SA,

DUPĂ OMUL CARE FACE NELEGIUIREA“ (Psalm 36:7).

Invidia naşte ura, clevetirea, vicleşugul, uciderea şi duce la depărtarea

de Dumnezeu, la încălcarea poruncii iubirii. Sfântul Nicodim

Aghioritul în cartea sa Hristoitia spune că „INVIDIA ÎI FACE PE

OAMENI MAI RĂI DECÂT ORICE ŞARPE VENINOS“. În ceea

ce priveşte ura, în Biblie scrie că „Cel ce urăşte pe fratele său este

ucigaş de oameni“ (1Ioan 3:15). Invidia poate fi înlăturată prin

rugăciune multă şi alungarea gândurilor neconforme cu voia lui

Dumnezeu.

1.5. LĂCOMIA este păcat trupesc, pofta nestăpânită de a mânca

şi a bea peste limite, „IAR FAPTELE TRUPULUI SUNT

CUNOSCUTE ŞI ELE: ADULTER, DESFRÂNARE,

NECURĂŢIE, DESTRĂBĂLARE“ (Galateni 5:19). Lăcomia

înlocuieşte pe Dumnezeu cu hrana şi băutura, uitând că orice creştin se

foloseşte de acestea doar pentru a-şi întreţine viaţa. Sfântul Cassian

Romanul ne învaţă: „DE MÂNCARE NUMAI ATÂT SĂ NE

FOLOSIM, CÂT SĂ TRĂIM, NU CA SĂ NE FACEM ROBI

PORUNCILOR POFTEI“. Din lăcomie izvorăsc: pofta trupească,

petrecerile necuviincioase, defăimarea aproapelui, certuri, mânii, boli.

De lăcomie putem scăpa prin virtutea cumpătării, unită cu postul şi

rugăciunea. Opusă lăcomiei este cumpătarea în toate.

            1.6. MÂNIA este un păcat capital ce presupune supărarea cu

uşurinţă pentru orice lucru şi dorinţa de răzbunare pe cei ce ne-au

făcut (aparent chiar) un rău. Este un păcat opus iubirii (1Corinteni

12:5). Dacă spunem că există o mânie bună, sfântă (Hristos în templu,

Efeseni 4:26), în general, mânia omului nu lucrează dreptatea lui

Dumnezeu (Iacov 1:20). Creştinul trebuie să fie un om al păcii.

Gravitatea acestui păcat face ca el să fie condamnat chiar înainte de

săvârşire, în cuget: „Eu însă vă zic vouă: Că oricine se mânie pe

fratele său vrednic este de osândă; şi cine va zice fratelui său:

netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice:

nebunule, vrednic va fi de gheena focului“ (Matei 5:22). Mânia nu

poate fi ascunsă deoarece inima plină de mânie este asemenea unui

cazan ce clocoteşte şi dă felurite semne. De mânie, ochii se înroşesc,

vinele se încordează, dinţii scrâşnesc, gura face spume, faţa se

întunecă etc. Cât de josnic şi urât este sufletul celui mânios, cât de

nesuferit apare el înaintea ochilor lui Dumnezeu. Mânia este otravă

puternică, cu care a adăpat diavolul sufletul omenesc.

♦ Atunci când mânia este îndelung păstrată şi hrănită în

inimă, ea se preface în răutate şi ranchiună. De aceea ne spune

Sfântul Apostol Pavel: „MÂNIAŢI-VĂ ŞI NU GREŞIŢI;

SOARELE SĂ NU APUNĂ PESTE MÂNIA VOASTRĂ. NICI SĂ

NU DAŢI LOC DIAVOLULUI“ (Efeseni 4:26-27).

♦ Atât mânia, cât şi răutatea se nasc dintr-o nemărginită

iubire de sine, deoarece iubitorul de sine în toate caută folosul,

slava şi lauda sa.

♦ Mânia se înfăptuieşte prin uciderea celui asupra căruia este

îndreptată. Astfel Cain, împins de mânie şi răutate l-a ucis pe

fratele său bun (Facerea 4:8).

♦ Mânia se înfăptuieşte prin bătaie, otrăvire, răpirea

sănătăţii, a avutului etc.

♦ Mânia se înfăptuieşte prin defăimare şi clevetire.

♦ Mulţi au o inimă plină de o asemenea răutate, că se mai şi

laudă, se laudă cu un lucru care ar trebui plâns,

„PĂCĂTUIEŞTE, ŞI SE LAUDĂ CU PĂCATUL !“

„ATUNCI CÂND NE SCULĂM CU RĂUTATE ŞI CU

VICLENIE ASUPRA ALTORA, ASCUŢIM SABIA CHIAR

ÎMPOTRIVA NOASTRĂ, PRICINUINDU-NE RĂNI MULT

MAI MARI DECÂT ACELORA“ (Omilia a 51- a la Ioan).

Opuse mâniei sunt virtuţile blândeţii şi smereniei.

       1.7. LENEA este o nepăsare faţă de împlinirea datoriilor creştine

şi obligaţiilor sociale (munca). Din lene izvorăsc: slăbiciunea fizică

şi psihică, lipsurile, îndemnul la furt, cearta, uitarea de

Dumnezeu. „Calea celui leneş e un gard de spini, iar calea celui

silitor e netedă“ (Pilde 15:19).

Lenea duce la moarte (Matei 25:26-30). De aceea, Sfântul

Apostol Pavel zice: „... nu fiţi greoi, ci urmăritori ai celor ce, prin

credinţă şi îndelungă răbdare, moştenesc făgăduinţele“

(Evrei 6:12). „Căci şi când ne aflam la voi, v-am dat porunca

aceasta: Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce“

(2 Tesaloniceni 3:10). Trândăvia sau fuga de osteneală sau lenea, este

în sine un păcat, căci este potrivnică poruncilor lui Dumnezeu, prin

care El ne-a rânduit să ne mâncăm pâinea în sudoarea feţei: „ÎN

SUDOAREA FEŢEI TALE ÎŢI VEI MÂNCA PÂINEA TA,

PÂNĂ TE VEI ÎNTOARCE ÎN PĂMÂNTUL DIN CARE EŞTI

LUAT; CĂCI PĂMÂNT EŞTI ŞI ÎN PĂMÂNT TE VEI

ÎNTOARCE“(Facerea 3:19). Lenea naşte multe nelegiuiri, rămânând

stearpă în privinţa oricărui lucru bun. De aici vine beţia, maica multor

rele şi dezbinări, de aici vin toate faptele desfrânării, batjocuri,

clevetiri, hule, dese ospeţe, jafuri, călcări de jurământ, jocuri de noroc,

înşelăciuni, certuri, bătaie etc. Cei ce trăiesc în trândăvie sunt supuşi

tuturor bolilor şi neputinţelor, căci, la fel cum se cloceşte apa

stătătoare, şi trupul omenesc se strică şi slăbeşte fără mişcare şi

osteneală; ei nu au poftă de mâncare, au somn neliniştit, sunt ponegriţi

de oameni şi se chinuiesc în sărăcie şi în lipsuri. Se opun lenei:

munca, rugăciunea şi cugetarea la poruncile lui Dumnezeu.

                           2. Păcate împotriva Duhului Sfânt

             Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea care încalcă

conştient şi îndărătnic Legea lui Dumnezeu şi Adevărurile Sfântului

Duh. Ele se opun celor trei mari lucrări ale harului Sfântului Duh:

CREDINŢA, NĂDEJDEA şi DRAGOSTEA.

1. Păcatele împotriva credinţei sunt: nepăsarea faţă de religie,

necredinţa, erezia, apostazia (lepădarea de Biserică), superstiţia

(magia).

2. Păcatele împotriva nădejdii sunt: deznădejdea - exemplul lui

Iuda (Matei 27:5) şi încrederea peste măsură.

3. Păcatele împotriva dragostei sunt: nepocăinţa până la

moarte, nesocotirea darurilor lui Dumnezeu şi a rolului Lui în

viaţa noastră, prin neacceptarea lucrărilor Sfintei Biserici (Sfintele

Taine).

4. Păcatele făcute împotriva Sfântului Duh sunt o cădere totală

din har şi deci considerate de neiertat (Marcu 3:28-29).

                                 3. Păcate strigătoare la Cer

         Păcatele strigătoare la cer se numesc astfel, deoarece greutatea

lor reclamă o pedeapsă chiar aici pe pământ. Ele strică însuşi chipul

lui Dumnezeu din om şi izvorăsc din răutate şi premeditare. Ele sunt:

uciderea, curvia, preacurvia, sodomia, gomoria, asuprirea văduvelor

şi orfanilor, lipsa de cinste şi respect faţă de părinţi. „Cel ce va bate

pe tată sau pe mamă să fie omorât“ (Ieşirea 21:15).

                                    Iubiţi credincioşi,

             Din învăţăturile Sfinţilor Părinţi ştim că temelia mântuirii

este aproapele nostru. De aceea, datori suntem să-i îndemnăm pe

toţi cei dintr-o rudenie cu noi şi pe cei care nu sunt rude cu noi pe

calea pocăinţei, a rugăciunii, a postului, a mersului la Biserică, a

spovedaniei, a împărtăşaniei. Deseori întâlnim oameni care spun:

„Pentru ce să mă spovedesc, eu nu am nici un păcat!“. Cu

siguranţă că dumnealor nu ştiu ce este păcatul , cât de grav este să

spună cineva: „N-am nici-un păcat“, punându-se astfel în acelaşi

plan cu Dumnezeu, căci numai El este Preacurat, fără de păcăt.

Să-i învăţăm că trebuie să luăm aminte şi să ne temem de două

gânduri: unul care ne spune „Eşti un sfânt!“ (sădindu-ne în suflet

mândria) şi altul care ne spune: „Nu te vei mântui!“ (vrând să ne

arunce în deznădejde). Aceste două gânduri vin de la vrăjmaşul

diavol şi nu este adevăr întru ele. Tu însă, cugetă aşa: „Sunt un

mare păcătos, dar Domnul Iisus Hristos este mult milostiv, El

iubeşte mult oamenii, şi-ţi va ierta şi ţie păcatele dacă te vei

spovedi cu căinţă şi sinceritate“(Sfântul Siluan Atonitul).

                                  Omule, trezeşte-te!

          «Am vrut să pun mâna pe rădăcina durerii, care nu este

alta decât păcatul... Rugându-mă „Pentru pacea a toată lumea

şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici“, aud

deodată, în urechea dinăuntru, înfruntarea amarnică: „NU TE

RUGA DE MINE SǍ LE DAU PACE, ROAGǍ-TE DE

OAMENI SǍ-ŞI SCHIMBE PURTǍRILE, DACǍ VOR SǍ

MAI VADǍ PACE PE PǍMÂNT“... Lămurit că lucrurile nu

stau bine.» (Părintele Arsenie Boca).

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., 1994, Bucureşti; Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 2001;

Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Editura Arhidiecezana Cluj,1993; Preot Arsenie

Boca, Ridicarea căsătoriei la înălţime de taină, Editura Agaton, Făgăraş, 2003; Mitropolit

Hieroteos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2001; Sfântul Siluan

Atonitul, Din iadul patimilor spre raiul virtuţilor, Editura Deisis, Sibiu, 2003; Preot

Dumitru Stăniloae, Ascetică şi mistică, E.I.B.M., 2000.

     Constantinopolul pedepsit pentru propriile păcate

      Sultanul cuceritor se instalase în palatele foştilor împăraţi bizantini,

unde celebra marea victorie alături de comandanţii lui. În timpul unui

ospăţ Mahomed a văzut pe peretele din faţa lui o mână goală cu cele

cinci degete răsfirate; s-a speriat şi i-a întrebat pe cei din jur dacă ei

văd acelaşi lucru. Toţi au confirmat arătarea, dar nimeni nu înţelegea

semnificaţia. Au fost chemaţi la palat ghicitori, vrăjitoi şi magi,

otomani şi arabi, fără ca vreunul să poate desluşi sensul vedeniei.

Atunci, la sugestia unui slujitor grec, s-a recurs la ajutorul unui creştin

cu aleasă viaţă duhovnicească, Gheorghios Scholarios; acesta a cerut

sultanului un răgaz de şapte zile, timp ce urma să-l petreacă în post şi

în rugăciune, pentru ca Dumnezeul creştinilor să-i dea răspunsul

adevărat. La împlinirea sorocului s-a întors şi i-a spus sultanului:

Domnul, meu şi Dumnezeul meu, Căruia m-am rugat şi m-am

închinat, Care ne-a făgăduit că orice vom cere cu credinţă se va da

nouă, Acela mi-a arătat semnificaţia vedeniei tale. Află deci, o

sultane, că cele cinci degete ale mâinii pe care le vezi, înseamnă că

n-ai fi pătruns în acest oraş dacă ar fi existat aici cinci creştini

adevaraţi.

                                S c o r p i o n u l

                   Scorpionul este într-adevăr otrăvitor, dar prins şi băgat în

untdelemn devine leac tocmai pentru muşcătura lui. Otrava din el se

face leac vindecător. Tot aşa, leacul contra şerpilor veninoşi se face

din veninul lor. Aşa-i şi cu păcatul. Stropit cu lacrimile căinţei şi

mărturisit, păcatul nostru iertat devine prilej de strânsă legătură cu

Mântuitorul Căruia Îi suntem recunoscători. Tocmai păcatul este acela

care Îl readuce pe Duhul Sfânt către om. Îl aduce păcatul, dar nu cel

care se săvârşeşte în faptă, ci cel pe care-l descoperim în noi înşine,

cel pe care îl recunoaştem, cel pentru care ne căim. Ca şi microbii

cultivaţi în laborator, relele din viaţa aceasta servesc spre vindecarea

multor oameni îmbolnăviţi de păcat. Aşa cum şarpele de aramă - însă

fără venin - vindeca şi neutraliza veninul şerpilor care îi muşcau pe

israeliteni, tot astfel şi păcatul, băgat în untdelemnul lacrimilor de

pocăinţă, vindecă şi neutralizează toate păcatele care îl muşcă pe om.

Păcatul este fără saţ şi se aseamănă cu roşcovele. La început sunt dulci

iar mai pe urmă amare şi asemănătoare paielor. Chiar dacă eşti păcătos

fii smerit şi vei fi liniştit.

                               Cina cea de Taină

           Se spune că Leonardo da Vinci se plimba într-o zi prin Milano,

căutând un model pentru Cina cea de Taină, pe care voia s-o picteze în

trapeza (sala de mese a unei mănăstiri). Icoana există până astăzi. În

timpul războiului, mănăstirea a fost bombardată şi distrusă în

întregime, inclusiv trapeza, în afară de un singur perete care a rămas

întreg: peretele pe care a pictat Cina cea de Taină.

       Dar să revenim la întâmplare. Se plimba aşadar prin oraş, ca să-şi

caute un model pentru chipul Sfântului Apostol Ioan. Şi a găsit un

tânăr cu trăsături senine, cu privire deschisă, curată, sinceră. Şi-a zis:

acesta este modelul care îmi trebuie. Tânărul a acceptat să-i pozeze şi

pictorul a realizat după el chipul ucenicului iubit.

         A lucrat mult la această icoană. Când a ajuns la Iuda, peste câţiva

ani, a pornit iarăşi în căutarea unui model. A găsit un vagabond

desfigurat, cu ochii în fundul capului, pe faţa căruia se citeau toate

păcatele lumii adunate la un loc. I-a plăcut. Aşa trebuie să fi fost Iuda.

Omule, i-a zis, vii câteva zile să-mi pozezi? Îţi plătesc - Vin bucuros,

i-a răspuns acela. L-a dus la mănăstire. L-a aşezat în poziţia în care

avea nevoie pentru tablou şi, în timp ce punea primele culori,

vagabodul a început sp râdă. Vezi că nu m-ai recunoscut? Leonardo,

deşi cu ochiul exercitat, s-a uitat la el, dar nici vorbă. Nu l-a

recunoscut. Vezi că nu m-ai recunoscut? i-a zis din nou vagabondul.

Tot eu ţi-am pozat şi pentru Sfântul Apostol Ioan.

O viaţă de păcate îl schimbase pe cel care putuse fi model pentru

chipul ucenicului iubit, în model bun pentru chipul lui Iuda!

                                    Păcatul

           Păcatele iertate şi nerepetate nu vor fi pomenite la judecată. În

legătură cu păcatele deja spovedite şi iertate să spuneţi: „Le-am făcut,

dar m-am căit şi am dobândit iertare“. Păcatul spovedit, udat cu

lacrimi şi urât este sters din toate cărţile în care a fost scris - din cartea

dreptăţii lui Dumnezeu, din cartea firii noastre, din cartea legăturilor

noastre cu lumea văzută şi nevăzută. Astfel nu mai este pomenit la

judecată. Având în vedere acest lucru, trebuie, fără să reducem

sentimentul păcătoşeniei, să ne hrănim întotdeauna sufletul cu buna

nădejde a mântuirii. Păcatele noastre Domnul le-a luat pe toate în

trupul Său pe lemn şi acolo a rupt zapisul lor.

                        Michelangelo şi pietroiul

       Se zice că Michelangelo, marele sculptor şi pictor din Renaşterea

italiană, trecea într-o zi pe stradă şi a văzut în curtea unui cetăţean un

bloc mare de piatră, urât, murdar, colţuros. L-a întrebat pe proprietar:

- N-ai vrea să-mi dai mie piatra aceea? Proprietarul l-a întrebat la

rândul lui: - De ce să ţi-o dau? - Fiindcă există într-însa un înger

încătuşat şi aş vrea să-l eliberez! a răspuns Michelangelo. N-a înţeles

mare lucru propietarul. Dar s-a bucurat să scape de pietroi. Şi

Michelangelo l-a luat, a înlăturat cu dalta tot ce era încărcătură inutilă,

până când, într-o zi, a scos la lumină un înger frumos.

                         Despre pedeapsa păcatelor

   „Dumnezeu nu pedepseşte păcatul deodată căci oamenii ar face

binele de frică, mântuirea ar fi de-a sila iar Dumnezeu ar fi fricos

căci se teme de rău şi îşi apără stăpânirea. Îngăduind păcatul să-şi

facă de cap ne arată atotputernicia” (Părintele Arsenie Boca).

         „Fiii născuţi din Set, al treilea fiu al lui Adam care s-a născut în

locul lui Abel, s-au numit fiii şi fiicele lui Dumnezeu. Fiii născuţi din

neamul lui Cain se numeau fiii şi fiicele oamenilor. Fiii lui Dumnezeu

au luat soţii din neamul lui Cain şi cei născuţi din ei au fost uriaşi la

statură.

    O altă pedeapsă dată de Dumnezeu a fost restrângerea vieţii:

„Zilele lor să mai fie 120 de ani. Nu va rămâne Duhul Meu pururea

în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup (Facerea 5:3).

Înmulţindu-se răutatea, în vremea lui David, le-a mai făcut Dumnezeu

o reducere (Psalmul 89:10). „Pentru o greşeală vremelnică, o

pedeapsă veşnică?” ( Părintele Arsenie Boca).

„Dumnezeu nu e grăbit ca oamenii să pedepsească răul ca oamenii,

căci la oameni unitatea de măsură pentru timp este secunda. La

Dumnezeu unitatea de măsură pentru timp este mia de ani” (Traian

Dorz). „Dumnezeu va cere socoteală pentru atâţia ani de aşteptare”

(Visarion Iugulescu).

                                    Cât mă costă

       Dacă oamenii ar trebui să guste mai întâi amărăciunea păcatului şi

abia apoi dulceaţa lui, nu ar mai fi păcat în lume. Din nefericire,

diavolul pune un strat gros de miere peste amărăciunea păcatului, ca

să gustăm întâi dulceaţa şi abia apoi amărăciunea lui. Cineva a spus

odată:

În viaţă totul se plăteşte.

Lucrurile bune se plătesc înainte de a le primi;

cele rele se plătesc după.

                         Cât este de adevărată această afirmaţie!

     Dragostea de pildă, se plăteşte înainte, prin disciplina de care este

nevoie pentru a fi o persoană capabilă să iubească şi vrednică de a fi

iubită. Desfrânarea, pe de altă parte se plăteşte după aceea, prin

remuşcări, frustrare, deznădejde, mâhnire şi vină. Deci înainte de a

păcătui, pune-ţi întrebarea: Cât mă costă pierderea respectului de sine?

Cum mă voi simţi mâine? Cum voi putea să trăiesc cu mine însumi?

Cum am să mă simt faţă de persoana cu care sau împotriva căreia am

păcătuit? Cum mă voi simţi faţă de părinţii mei, faţă de copii, faţă de

soţ sau soţie? Cum mă voi simţi faţă de Dumnezeu? Cum se va simţi

El faţă de mine?

                       Viermele care distruge

            O femeie a sădit o floare într-un ghiveci. A căutat şi a pus

pământul cel mai bun. La început, floarea creştea frumos. De la un

timp însă, spre mirarea femeii, floarea a început să se îngălbenească.

Atunci a pus ghiveciul cu floare în fereastră, la soare şi o uda regulat.

Cu toate acestea, lucrurile mergeau tot mai rău. În cele din urmă,

văzând că nu mai este nicio speranţă de îndreptare, a luat ghiveciul, a

scos floarea şi a căutat la rădăcină. Spre marea ei mirare, a găsit la

rădăcină un vierm care o rosese.

Aşa este şi păcatul în viaţa omului. Păcatul este orice gând, cuvânt

sau faptă care nu se ridică la înălţimea normelor de sfinţenie cerute de

Dumnezeu. Păcatul este fărădelege, adică răzvrătirea făpturii, a cărei

voinţă se opune voinţei lui Dumnezeu.

                                 Păcatul şi suferinţa

       Numai păcatul este un rău adevărat în om, şi în afară de păcat nu

este nimic rău. Orice suferinţă o îndură un o sau un neam nu-i nimic

altceva decât leacul vindecător pe care Mila cea veşnică îl dă din

belşug oamenilor sau neamurilor ca să le scape de veşnica pierzare.

Orice păcat cât de mic, ar aduce fără scăpare moarte (Pacatul odată

săvârşit aduce moartea - Iacov 1:15) dacă Mila n-ar îngădui suferinţa

ca să-l cureţe pe om de nenorocirea păcatului. Pentru că vindecarea ce

vine prin suferinţă este adusă de puterea cea plină de har a Sfântului şi

de viaţă facătorului duh.

Păcatul este sămânţa morţii, o sămânţă înfricoşătoare, care, dacă

nu este dezrădăcinată la timp prin suferinţă şi arsă de focul Duhului

Sfânt, creşte şi năpădeşte tot sufletul, făcându-l VAS AL MORŢII în

loc de VAS AL VIEŢII.

            E limpede, aşadar, că suferinţa trebuie purtată cu răbdare şi cu

nădejde în Dumnezeu, cu mulţ0umire şi cu bucurie. Sfântul Apostol

Petru ne îndeamnă: Întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos,

bucuraţi-vă! (1 Petru 4:13). Când Sfântul Ioan Gură de Aur murea

în exil, nedreptăţit şi dispreţuit de oameni, ultimele lui cuvinte au fost:

SLAVĂ LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE!

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., 1994, Bucureşti; Biblia, E.I.B.M., Bucureşti,

2001; Învătătura de credinţă creştin ortodoxă, Editura Arhidiecezana Cluj,1993; Preot

Arsenie Boca, Ridicarea căsătoriei la înălţime de taină, Editura Agaton, Făgăras, 2003;

Mitropolit Hieroteos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2001;

Sfântul Siluan Atonitul, Din iadul patimilor spre raiul virtuţilor, Editura Deisis, Sibiu,

2003; Preot Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica, E.I.B.M., 2000.

Despre păcat

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                    Părintele Arsenie Boca 

„Rădăcina necazurilor e aceeaşi cu rădăcina răutăţilor: păcatul - înfrângerea morală a omului, când el conspiră cu diavolul contra Legii lui Dumnezeu. Atunci se transformă omul - fiul lui Dumnezeu în fiul diavolului, prin ascultarea de acesta. El îi imprimă spiritului, minţii şi inimii, pecetea firii sale: autonomia, răzvrătirea şi autoîndumnezeirea. Cu pecetea acestor caracteristici iese din împărăţia Harului sub focul mâniei lui Dumnezeu, ajungând fiul pieirii.

       Necazurile, târcoalele morţii, sunt numai primele unelte ale lui Dumnezeu, ca să-l trezească şi să-i deschidă ochii să vadă că aşa merge în întuneric, în împărăţia morţii. Dacă omul stă prea mult în ascultarea celui viclean, pierde credinţa, i se întunecă mintea, nu mai ascultă de nimeni, face din necazuri „motiv“ de necredinţă, a cărei final e fie sinuciderea, fie nebunia. 

      Când oamenii o apucă pe acest „drum larg“ al pieirii, când - cu timpul - relele devin deprinderi, „a doua natură“, să te ferească Dumnezeu să le stai în cale şi să-i opreşti. Te vor călca în picioare, te vor dispreţui, din retrograd nu te vor scoate, din anacronic nu vei ieşi decât suflându-te din cale sau răstignindu-te pe cruce. 
   În „lumea aceasta“ nu poţi crede în Dumnezeu, să păcătuieşti şi să rămai nepedepsit. Păcatele se iartă dar se ispăşesc. 

          Şi, pentru credinciosul luminat de Har, soarta aceasta e firească: viaţa lui Iisus se arată şi în ucenic. Acela e ucenic, care are iubirea de Dumnezeu şi de oameni până la cruce: Nu urăşte oamenii de pe nici o cruce pe care-l răstignesc ei. 
              Aceasta este iubirea care nu cade niciodată. Aceasta e porunca supremă, Testamentul lui Iisus Hristos: cauza lui Dumnezeu pe pământ, pentru care ucenicii Săi nu-şi cruţă viaţa. Aşa se biruie diavolul.”

PĂRINTELE ARSENIE PAPACIOC ŞI PROCLU NICĂU DESPRE JUDECAREA PREOŢILOR

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

- Părinte, ce ne puteţi spune despre posibilitatea criticii în Biserică? Există critică ziditoare în Biserică?



- Păi, deh, v-aş răspunde, privind aşa cuvântul acesta “critică”: nu însemnă numaidecât a judeca pe cineva. Dar problema, cum o puneţi dumneavoastră, mi se pare că ar însemna cam asta, ca să judece. Critica încununează opera. Dar ce critică să permitem noi să existe? La ce vă referiţi?
- La orice: dacă se poate critica într-un fel ziditor în Biserică. Nu oamenii, nu în sensul de a critica oamenii, de a judeca oamenii, ci de a critica o stare de fapt, o situaţie, când s-a întâmplat un lucru.
- Adevărul trebuie apărat de orice fel de creştin. Că dacă chiar un cleric, superior, n-ar susţine adevărul – vorbesc de adevărul ortodox, adevărul mântuitor - poate să fie înfruntat. Că nu înfrunţi clericul, înfrunţi ereticul, când e vorba de adevăr. Dar dacă v-aţi referit la o serie întreagă de mişcări care se fac: că nu ştiu ce, că a vorbit, că a râs, că a făcut aia... astea sunt nişte lucruri care nu mai trebuiesc discutate, adică… iese un clişeu mâzgălit, ştiţi? E îngăduită critica, dar nu judecata. A critica pe cineva, o operă, o încununezi. Dar dacă se judecă un cleric, unde înclină toţi oamenii să critice, pentru că sunt cei care emană forţa şi harul lui
Dumnezeu – şi toată lumea este cu ochii pe ei - totuşi sunt şi ei nişte oameni, şi au posibilitatea să se mântuiască mai uşor decât tine, pentru că au harurile şi au lucrările bisericeşti în mână, şi… or avea şi ei o fărâmă de conştiinţă; dar… Doamne fereşte! Şi să ştiţi că nu s-a făcut cleric fără voia lui Dumnezeu şi Dumnezeu îl păzeşte. Dar vorbeam deja de lucrul acesta: Stai cu ochii pe celălalt, nu stai cu ochii pe tine, asta este! Te-ai dus la Hristos acolo şi acolo l-ai judecat pe preot c-a luat-o la stânga în loc s-o ia la dreapta, sau nu ştiu ce. Asta este o mare greşeală, pentru că, vă repet: dacă vinul îl bei dintr-un pahar de cristal sau  dintr-unul de pământ, vinul tot vin este. El însă se serveşte de Sfântul Potir, unde este tot Sfântul Trup. Pentru că nu vrednicia preotului a făcut marea transformare din vin în Sânge, şi din pâine în Trup, ci Harul lui Dumnezeu. Deci fie vrednic, fie nevrednic preotul, nu e-n funcţie de om, e în funcţie de har, aşa că nu te grăbi să-l judeci, că faci o enorm de mare greşeală. Şi trebuie să mă întorc la o întrebare anterioară: că sigur, judecând pe un ticălos, care poate chiar a ucis, n-ai voie să-l judeci, dar pentru un preot? De ce te bagi aşa, acolo, pentru că vei fi mult mai mult osândit, pentru că te-ai băgat. Te-ai dus la Hristos, roagă-te la Hristos să-l ajute! Domnilor, repet: suntem vinovaţi de toate greşelile care se fac în lume, noi personal, fiecare! Şi trebuie să avem această poziţie de jertfă! Pentru că Taina mântuirii omului, pentru fiecare dintre noi se săvârşeşte pe Cruce, înţelegând că Crucea este cel mai mare folos al pământului. Deci jertfeşte a nu-l judeca pe acela care a făcut greşeli, iar dacă te bagi în Biserică unde e harul lui Dumnezeu şi judeci pe preot, amar greşeşti. Obişnuiţi-vă toţi să vedeţi acolo pe Hristos, pentru că spune aşa o rugăciune, pe care o citeşte preotul înainte de Heruvic: “că Tu eşti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi“. Şi atunci preotul ce este? Da, dar “fără tine, preote, nu pot să fac lucrul acesta“, spune Hristos, “fără harul tău al preoţiei“. Şi ăla poate că nu e un preot lustruit, dar harul îl are, care e divin. Şi atunci tu te-ai osândit amarnic. Acela răspunde amarnic de faptele lui, dar tu o să răspunzi amarnic si de tine… şi de faptele lui, pentru că l-ai judecat. Un mare pustnic, care a primit din satul lui un credincios, acolo în pustie – şi în satul lui era un om foarte defectuos -, l-a
întrebat pustnicul: “a lui cutare tot aşa este?“. “Tot aşa este părinte!“. Şi a zis părintele (cu gând de osândire, nu de compătimire, n.n.): “Of, of, of!“. A doua zi a venit îngerul la pustnic şi a spus: “M-a trimis Dumnezeu să te întreb unde să pună sufletul omului ăla, care a murit azi-noapte, în Rai sau în iad, că tu l-ai judecat“. Sa căit toată viaţa în plâns şi amar, să-i dea Dumnezeu un semn de iertare, şi n-a primit încă. Şi ăla era defectuos, dar l-a judecat. “Doamne, miluieşte-l, Doamne apără-l!” trebuia să zică. Repet foarte mult, şi cu scuze că am făcut aceste repetări: suntem vinovaţi noi de greşelile altora. Asta este. Dacă întreaga tragedie a omenirii e în funcţie de nenorocirea vieţii noastre! Că dacă e iubire, e iubire, nu ne mai jucăm. Priviţi lucrurile adevărat, cum sunt. Adică domne sunt om, sunt om şi cu mâini, şi cu degete, şi cu nu ştiu ce, şi cu inima. Nu merge! Învăţătura creştină este integritatea fiinţei omeneşti. Aşa, şi atuncea nu trebuie să facem abateri de la o serie întreagă de lucruri care poate… sau ne ţin viaţa pe loc. Judecata asta, vă spun că nu greşesc, că am şi scris, că am impresia că cei mai mulţi din iad sunt cei care vorbesc de rău. Se scuză: “ce, numai eu vorbesc, sau: nu merita ăla?” Nu! Este vinovat cineva?, eşti vinovat şi de vinovăţia lui, pentru că nu te-ai rugat pentru el, şi bineînţeles dacă l-ai judecat, mult mai mare greşeală ai făcut.
- Privind această vină a noastră pentru toate greşelile, sau pentru răul din lume, mulţi spun că ei nu răspund decât de păcatele personale şi că ei nu se amestecă în restul.
- Nu mă interesează ce spun ei. Ce spune Hristos ne interesează, domnilor. Asta este. Şi Hristos a spus: “Să vă iubiţi unii pe alţii“, să vă iubiţi duşmanii voştri. Ăsta e răspunsul. Nu mai tot repetăm. Dumneavoastră mai întâi de toate, ocupaţi-vă de sufletele voastre, şi nu vă ocupaţi de a înregistra defectele pe ici pe colo, pentru că învăţătura creştină este cum spune Mântuitorul: faceţi ce vă spun, nu faceţi ce fac ei. Dar prin asta a vrut să spună că nu oprim viaţa pe loc. Îi priveşte. Trebuie să vă obişnuiţi să vă controlaţi propria voastră viaţă. Şi vă repet, aceste tragedii sunt şi datorită greşelilor mele personale, ale fratelui meu… Aşa cum spuneam: tragedia umanităţii, să o trăieşti ca pe propria ta nenorocire.
Vezi, nu trebuie judecat, că sunt slăbiciuni. Mai întâi de toate poţi să fii tu subiectiv când vezi că face toate lucrurile acestea. Pentru că s-ar putea ca un preot să ia o măsură care se potriveşte la salvarea lucrurilor, şi tu, care nu ştii direct care sunt lucrurile, să nu-ţi dai seama direct de tactica care se foloseşte să salveze lucrurile şi ai judecat negativ. Şi oricum ar fi de bubos, preotul ăsta, are harul să te lege şi să te dezlege, şi ca bei vin dintr-un pahar de pământ sau dintr-un pahar de cristal, vinul e tot vin. Harul e harul preoţiei. Trebuie cu orice chip, dumneavoastră să plecaţi cu gândul să nu mai judecaţi preoţimea, să nu mai judecaţi Biserica. Biserica trebuie caracterizată după spusele Mântuitorului. Nimeni n-a plecat să slujească Mântuitorului fără învăţătura Mântuitorului, dar iată că pe drum s-au întâmplat atât de multe lucruri. Un Petru s-a lepădat, dar asta nu înseamnă că învăţătura creştină nu a fost adevărată. Dar care s-a ridicat dincolo, cu totul dincolo, mai mult decât căderea lui. Mai întâi de toate, Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne urăşte dracul, care înseamnă un îndemn nemaipomenit, pe care trebuie să-l însuşim, şi cât putem a ne păzi a nu judeca pe preot, a nu-l osândi, că ne lasă în părăsire Duhul Sfânt.
- N-avem niciun drept, chiar dacă greşeşte.
- Vai, nu, nimica! Eu ca să spun mai clar: Dumnezeu nu mă întreabă ce a greşit altul. Eu când mă duc în Biserică trebuie să-mi pun în minte că toţi sunt mai buni, şi eu sunt cel mai păcătos. Şi cu cât pui în minte că eu sunt cel mai păcătos, Duhul Sfânt nu mă lasă în părăsire. Şi trebuie să ne rugăm ca Duhul Sfânt să aprindă inima noastră de dorul lui Dumnezeu, şi acel dor de Dumnezeu ne va odihni şi dincolo. Şi dorul de Dumnezeu e aşa: nu ne mai temem de moarte. Că alta e pocăinţa şi alta e dorul de Dumnezeu. Dorul de Dumnezeu îl simte cel care a dus o viaţă de pocăinţă; i s-aprinde inima de dorul de Dumnezeu. Şi Dorul acesta de Dumnezeu astfel este că noi nu mai vrem veacul acesta, îl vrem pe celălalt.
- Şi noi ce poziţie să avem faţă de ierarhii noştri, care, vedeţi, fac fel şi fel de întâlniri cu alte religii, alte confesiuni.
- Uite ceva: a ne păzi de ei.
- Fără să-i judecăm.
- Fără să-i judecăm – treaba lor – şi a ne păzi credinţa fără erezii. Că uite, cine face slujba cu ereticii, cu catolicii, [de] aceştia s-a depărtat Duhul Sfânt de ei. Că, eu ca să spun: a venit odată televiziunea pe la mine şi m-a întrebat ce părere am de ereziile astea. Aşa, şi eu i-am spus că dacă ei vor face Sfânta Liturghie cu catolicii, cu ereticii, cu acei care hulesc pe Maica Domnului, îs ca şi mine “bădie părinte”. Căci, când m-au scos din mânăstire, mi-au tăiat barba şi a trebuit să fiu… Şi nişte copii de şcoală au venit, şi mi-au cerut borcane, şi acuma când m-au văzut fără barbă, [îmi] zic: “cum să-ţi zic Părinte?“. N-aveam barbă, şi atunci or zis aşa: “bădie părinte, dă-mi nişte borcane“. Aşa sunt şi ăştia care se unesc cu sectarii, pot să fie mitropoliţi, pot să fie patriarhi, aşa sunt, ca şi mine: “bădie părinte”.
- Şi nu mai au harul Duhului Sfânt…
- Nu mai este, gata! Gata, s-o şters pe la gură. Dar aceia care s-au păzit, au păstrat credinţa cum au lăsat-o Sfinţii Apostoli, şi Mântuitorul a lăsat-o Sfinţilor Apostoli, şi Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Ierarhi au păstrat-o, şi şi-au dat viaţa pentru adevăr. Şi atuncea Duhul Sfânt aşa a făcut: că s-a retras de unde este, adică de la aceia care hulesc Biserica. Căci pentru că mulţi vor să vină la Biserică, că Biserica i-ar primi, dar nu-s cuminţi, ca să spun [aşa], că ei înţeleg tot pe dos, adevărul Bisericii. Şi adevărul Bisericii este în Biserica Ortodoxă; şi toţi care şi-au vărsat sângele pentru dragostea lui Dumnezeu, Dumnezeu i-a făcut sfinţi, a făcut minuni prin ei. Uite cum e Sfântul Nicolae. Dar câţi sunt? Milioane de Sfinţi!
- Dar îl au acolo la ei în Italia, la Bari, pe Sfântul Nicolae.
- Da, dar ei dacă ar asculta de Sfântul Nicolae, Sfântul Nicolae  s-ar ruga pentru ei, să vină la dreapta credinţă.

Smerenia ş i semnele smereniei

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

         PĂRINTELE PROCLU NICĂU NE ÎNVAŢĂ MILA ŞI                                                  SMERENIA 

Mi-a scris cineva într-o scrisoare că mai buni creştini sunt catolicii, ortodocşii-s mai iuţi, mai nătângi. Şi i-am scris aşa: Toate sectele care sunt pe faţa pământului nu sunt luptaţi aşa de duhuri ca creştinii.
     Creştinii au o credinţă sănătoasă, dar unii poartă nume de creştin, da’ viaţa-i de păgân. Şi de asta-s ei prea buni, unii catolici, nu toţi, că nu sunt aşa de luptaţi. Pentru că diavolul este invidios că el a căzut ca fulgerul şi unde vede câţiva creştini caută să-i tulbure, să se duşmănească să ajungă toţi în patima lui. Adevărul este numai în Sfânta Biserică Ortodoxă, şi mulţi chiar din sectanţi care s-o rugat cu multă smerenie, Duhul Sfânt aşa le-a descoperit: toate tainele lui Dumnezeu sunt în Biserica Ortodoxă. Şi chiar de nu e în lucrare viaţa duhovnicească, da’ adevărul rămâne în Biserica noastră, Ortodoxă. 
      Iar creştinii care caută a căpăta aceste două virtuţi: smerenia şi dragostea, cine capătă aceste două virtuţi Duhul Sfânt îi învaţă mila, pentru că din dragoste izvorăşte mila şi dacă are milă de toţi, adică de aproapele, nu poate greşi, iar dacă a căpătat smerenia nu mai judecă pe altul, nu mai cântăreşte pe altul, el se vede pe el mic şi păcătos. 
      Pentru că, uite cum îi: bunul Dumnezeu aşa rânduieşte, (astfel încât omul) care a ajuns şi cunoaşte adevărul, ca să poată câştiga mântuire, ca să poată câştiga aceste două virtuţi, Duhul Sfânt nu-i ajută în unele  timpuri, ca să nu-i înşele diavolul. Când ajunge călugărul, ori creştinul, că se uită în jos la celălalt (adică cu trufie), Duhul Sfânt se retrage până ce se încurcă în unele ispite şi pe urmă începe a se trezi şi se păzeşte ca de foc să nu se uite în jos la celălalt. Şi, dacă caută să-l cântărească pe cel de jos, cu timpul, dacă stă prea mult cu capul în jos îl doare capul, trebuie compresă cu apă rece ca să treacă. Şi spune un Sfânt Părinte că e mai bun un păcătos smerit decât un drept mândru. Iaca aşa-i treaba. Şi vrea bunul Dumnezeu să ridice sufletele cu aceste două virtuţi - smerenia şi dragostea. Ele nu se pot despărţi, dacă am smerenie am şi dragoste, dacă n-am dragoste, n-am nici smerenie. E o virtute întreagă, dar, ca să se poată înţelege, îs două virtuţi. Când se duce cineva în mânăstire, vrea să se pocăiască, să se liniştească, să se roage. Dar, când ajunge de dă cu ochii de duşmanul lui, n-are ochi să-l vadă - atunci cade din lucrarea lui. Gata! Şi de asta Sfinţii Părinţi îi îndeamnă pe toţi care doresc pocăinţa şi doresc să sporească, întâi aceste două virtuţi să le câştige. Şi-am văzut în mânăstiri pe vremea mea când venea un frate sau o soră, căutau părinţii să îi ajute cum să poată căpăta aceste două virtuţi - smerenia şi dragostea. Mi-aduc aminte, când eram frate în mânăstire, eu eram mic şi mi-au crescut nişte mustăţi de parcă eram, aşa mi s-a părut mie, ca un pitic. Şi fraţii, când gătau treaba la vite acolo, mă trăgeau unul de opinci, altul de mustăţi şi mă tot necăjeau şi râdeau de mine. M-am dus la părintele şi m-am plâns lui. 

                                      - Părintelui Cleopa? 

-Nu. Părintelui Macarie, un pustic care a stat şi cu părintele Cleopa la pustie. Da’ înainte de a veni comuniştii. Era foarte sporit! M-a învăţat aşa: Dacă fraţii râd de tine, râzi şi tu cu ei tot de tine, da’ nu cumva să râzi de ei că pierzi. Şi am făcut aşa cum m-a învăţat, iar acei fraţi, când au văzut aşa , s-au întristat şi nu mi-au mai zis nici „du-te-ncolo“, adică şi-o căutat fiecare de nevoinţa lui. Şi am bănuit că eu mă tulburam şi ei mai tare se agitau ca să vadă cam ce pot, se jucau. Că în mânăstire veneau mulţi şi rămâneau puţini. Care erau hotărâţi pentru pocăinţă, aceia se puteau deosebi de ceilalţi. Aceştia ajungeau oameni de mare valoare. Şi atunci am văzut cu adevărat că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi. Dar pe vremea aceea îi ajutau să capete aceste două virtuţi şi care ascultau, aceia ajungeau de mare valoare Bisericii. Căci părintele  Cleopa aşa ne-a zis o dată: „Părinţilor, aici în mânăstire au stat mulţi părinţi, dar au rămas numai cei bolnavi şi care au dus viaţă de pocăinţă, restul au plecat. 

-Părinte, cum să deosebim dragostea şi mila duhovnicească de cele din lume? 

          - Mila şi dragostea sunt de mai multe feluri. Prima este mila duhovnicească şi dragostea duhovnicească. Nu vezi că şi păgânii se iubesc? Dar nu-i adevărata credinţă. Dar, ca să spun aşa , când Duhul Sfânt se va atinge de inima cuiva, atunci simte dragostea şi smerenia duhovnicească. Şi aceste lucruri numai dacă le-a simţit cineva te înţelege. Că ele n-au culoare ori chip. Şi cine le pătimeşte le poate înţelege. Dar dragostea duhovnicească şi mila care izvorăşte din ea şi smerenia, acestea sunt daruri de la bunul Dumnezeu. Şi aşa le simte cineva: dacă duce viaţă ca să se poată păzi, pe cât se poate, şi de cele mici; şi care nu se poate păzi şi de cele mici, nu poate spori nici la cele mari. 
          Şi am văzut că mulţi caută pe Dumnezeu prin altul, printr-un părinte sau prin altcineva, care duce o viaţă cât se poate după Dumnezeu. Şi el sporeşte într-o măsură. Şi cu timpul începe a se sminti, că-i şi acela tot om şi încet începi să te rogi direct la bunul Dumnezeu, dar nici de el [de părintele respectiv] n-ai voie să te sminteşti. Şi atunci să te gândeşti cum te-o miluit Dumnezeu cândva într-un necaz mare. Şi, gândindu-te la aceste bucurii, cum te-a ajutat bunul Dumnezeu, şi te rogi cu toată inima, atunci simţi direct de la Duhul Sfânt. Cât timp cauţi numai prin el, atâta sporeşti, ce poţi căpăta de la el. Şi, ca să nu pierzi, trebuie a te bucura şi a-i mulţumi că te-o dus o bucată de drum şi ţi-o arătat calea. 

                   - Dar un om nu poate să te ducă deplin…

 - Se poate să te ducă şi deplin, se poate să te ducă până la un capăt. „Mergi pe cărarea asta“. Şi-ţi mai dă un curaj ca nu cumva să te uiţi înapoi, că, dacă te-ai uitat înapoi, te doare capul, ameţeşti. Smerenia noi o căutăm aşa : de câte ori mă laudă cineva, a nu primi acele laude. Şi, dacă un caz că vine timpul şi te-o lăudat cineva, n-ai voie să-l ocărăşti, că, dacă-l ocărăşti, dai în altă groapă şi mai rău. Şi ştii ce?  Trebuie să spui aşa : această persoană mă laudă, dar el nu ştie de lupta mea. Şi până la urmă poţi să faci cum a zis părintele Cleopa: dacă vezi că te laudă, spui în gând: apoi cum ştie să mă laude, tot aşa ştie să mă şi ocărască. Iar dacă el mă laudă şi conştiinţa mă mustră, nu mai am nevoie de lauda lui. El mă vede ca un ou ros şi când îl spargi pe oul ros vezi căi plin de gunoi şi-l zvârli cu tot cu coajă. Nu-ţi mai trebuie; aista sunt eu.
 Şi ca să capăt mila lui Dumnezeu, trebuie să caut ca nu cumva să fi venit cineva la mine şi eu să-l fi mâhnit, că dacă el pleacă tot cum o venit, am pierdut, ci trebuie să-i spun, chiar şi puţin, un adevăr. Trebuie păstrat cuvântul acesta, adică faptul că omul mă laudă, dar conştiinţa mă mustră şi aşa nu mai ai nevoie de lauda lui, că conştiinţa ştie toate ascunzişurile mele. Dar eu trebuie să-i arăt adevărul, că este Dumnezeu şi Dumnezeu este Dumnezeul creştinilor. Şi când te duci într-o biserică, să-i vezi pe toţi mai buni şi pe mine mai păcătos şi nevrednic. 
       Smerenia are multe trepte şi la treapta cea mai presus, sufletul ajunge când nu mai crede acelor gânduri care-i spun că el e mai bun ca altul. Dispar. Atunci Duhul Sfânt îţi va lumina mintea şi îţi va desăvârşi smerenia; şi, când îţi va desăvârşi smerenia, sunt aceste semne: când te va lăuda toată lumea, tu nu mai ai nevoie de lauda lor. Iar al doilea semn acesta este: nu mai trece prin faţa minţii că eu îs mai bun ca altul. 
        De aceea creştinii care au smerenie şi dragoste, Duhul Sfânt îi ajută să poată scăpa de aceste ispite de care sunt înconjuraţi. Pentru că aşa spune, că celor smeriţi cu inima Duhul Sfânt le descoperă tainele. Dar, ca să spun aşa , e foarte greu a căpăta aceste două virtuţi. Nu le poate căpăta cineva rapid (peste noapte). Şi am socotit eu că cel mai mult pot căpăta aceste două virtuţi cei care sunt în vieţile de obşte şi au duhovnici buni care doresc mântuirea fraţilor. Şi dacă le capătă, se poate folosi Biserica întreagă. Iar care spun că-s nevoitori şi n-au ochi să-i vadă pe ceilalţi, aceia sunt, săracii, de plâns, pentru că - aşa zice un Sfânt Părinte - trebuie a urî boala, dar nu pe bolnav. 
            Şi atunci bunul Dumnezeu va rândui ca să putem birui acele duhuri; dacă eu duc viaţă de pocăinţă, Duhul Sfânt ne dă putere prin semnul Sfintei Cruci. Prima dată, când începe lupta duhovnicească, Duhul Sfânt îi dă putere să-i scoată din inimă şi, cu timpul, dacă nu dă înapoi, poate şi din trupul lui să depărteze acele duhuri. Dar, de multe ori, se poate ca Duhul Sfânt să ne lase descoperiţi când vin acele duhuri asupra noastră  şi, pe măsură ce face semnul sfintei cruci, pe acea măsură ne ajută şi-i biciuieşte pe duhuri. Dar cât timp eu visez ca să ajung ceva mare, sunt înşelat de diavol. Căci, dacă din ascultarea unor părinţi o să ajungi ori Prea Sfinţit, ori duhovnic, ori econom, atunci trebuie a dubla smerenia şi pui aşa în minte: „Doamne, întăreşte-mă să pot face această ascultare“. Iar dacă simţi că nu poţi duce, dublezi smerenia şi aştepţi până ce bunul Dumnezeu te va întări ca să poţi duce. 
     Dar am observat: era un părinte foarte nevoitor şi cam bolnav şi părintele Cleopa a vrut să-l facă preot, chiar şi duhovnic şi n-o vrut şi o spus că „eu peste un an de zile trebuie să plec“. Şi o rămas tot călugăr. El aşa m-a învăţat să fiu ca să pot scăpa de multe curse ale vrăjmaşului, să trăiesc nebăgat în seamă şi de cei mari şi de cei mici, dar să nu-i urăsc pe cei care mă ponegresc. Şi vei scăpa de multe curse. Iar după felul cum am înţeles, această lucrare corespunde numai dacă duc o viaţă de pocăinţă. Dar e foarte greu să trăieşti nebăgat în seamă, însă Duhul Sfânt va aprinde inima de dorul lui Dumnezeu şi va dispărea răutatea din suflet şi nu mai vrei altceva decât să fii numai şi numai cu Dumnezeu. Şi atunci diavolii care-l ispitesc pe om vor căuta să dea lupta prin patimi trupeşti. Şi când ar să vadă că prin patimi trupeşti nu-l mai poate dărâma, atuncea schimbă. Dar cât timp eşti biruit de patimi trupeşti, el îi mulţumit, nu mai luptă ca la început, te are în mână. Omul care-i luptat de patimi trupeşti se aseamănă cu copiii care prind păsări şi le leagă de un picior, cu sfoară mai lungă sau mai scurtă şi-i dă drumul să zboare. Dar el o trage când vrea înapoi la el. 

             - La ce vă referiţi când spuneţi patimi trupeşti? 

- Patimi trupeşti sunt tot ce cuprinde trupescul, mânia, răzbunarea, mâncarea peste măsură sunt tot trupeşti şi toate mărunţişurile. Iar când nu-l mai poate birui prin patimi trupeşti şi-l vede diavolul că se smereşte şi nu mai judecă pe nimeni, se vede mai mic şi are cugetarea la moarte şi caută cât poate ca ce nu-i place altuia nu-i face şi celelalte, atunci e nevoit să vină chiar el, pierzându-şi răbdarea. Vine prin vedenii, chiar ia trup de om şi se bagă şi în unele persoane şi vorbeşte diavolul direct cu omul prin unele persoane. Şi dacă zice Doamne Iisuse, simte că diavolul vorbeşte prin acea persoană. Adică se bagă în om, chiar dacă are nume duhovnicesc şi te luptă prin om. Şi dacă nu se poate nici aşa , se poate să apară chiar el în persoană, dar nu ca diavol. Că dacă ar apărea că diavol  dintr-o dată, îţi iese sufletul. Aşa , cât ai scăpăra din două chibrituri, îl vezi ca şi prin vis şi atunci faci o gură aproape de urechi. Strigi într-una: Maica Domnului, nu mă lăsa!              Dar dacă eu mă duc cu mintea când la deal, când la vale, atunci numi are grija vrăjmaşul. Dar, când văd că dă năvală printr-o ispită, chiar părintele Cleopa a spus cuvântul acesta: sunt vedenii diavoleşti cu chipuri bune şi atunci dacă eu caut să nu cuget ce mi-au spus acele persoane, atunci trebuie spus cât mai des rugăciunea lui Iisus şi cât de scurtă şi cu multă smerenie. Atunci Duhul Sfânt îţi vine în ajutor, iar dacă eu caut prin rugăciuni lungi, mă încurcă, mai ales din lipsă de smerenie. Diavolul dă năvală prin multe feluri, la unii vine asupra lor o groază de frică, de cutremur şi el simte o părticică din iad. Atunci el trebuie să zică aşa : Doamne Iisuse cu multă smerenie şi cu mintea cât se poate adunată şi a cere mila lui Dumnezeu prin această rugăciune. 
Dacă faci aşa - în jur de 10-15 minute - simţi ajutorul. Sau se poate şi altfel. Ia călugărul bătaie mai rea ca cu ciomagul. Şi trebuie a nu cugeta acele chipuri. Iar după ce Duhul Sfânt a izgonit acele duhuri, pe urmă le pot cugeta. Dar acestea dau năvală mai mult asupra celor ce caută să zică Doamne Iisuse. 
   Că au venit la mine nişte maici pe care duhovnicul le-a învăţat să zică rugăciunea. Şi unele s-au smintit că s-au îndrăcit. Dar ele n-au înţeles lucrarea asta. La început este aşa : cum e o fântâniţă ori o baltă de apă şi acolo sunt şerpi şi broaşte şi vietăţi urâcioase. Şi atunci dacă dai cu o vargă, s-o enervat, sar să te înţepe, să te muşte, să te sperie. Dar nu! Trebuie aşa : a nu te lăsa de nevoinţă până ce ies din apa aceea toate fiarele acelea. Dar dacă te temi, atunci se îndelungă ispitele. Duhul Sfânt atâta ne ajută, dacă ne smerim şi cât putem a nu da vina pe altul. Şi dacă se întâmplă să-mi dea cineva o “cafea”, adică ocară, trebuie să mă lupt aşa cu mine şi să-i spui la gând: “uite, această persoană mi-a dat ‘cafeaua’ asta, dar felul cum se află e aşa : că această persoană mi-a dat ‘cafeaua’, dar mi-a dat puţin, pentru păcatele mele trebuia mai mult“. Adică spunea cineva aşa : „Bate şaua şi-l va durea pe cal“, adică pe diavol îl doare, când îi spui aşa . Când te pui la rugăciune, să n-ai nimic asupra cuiva. Dacă are altul asupra mea, treaba lui, nu-i treaba mea. Şi eu am datoria să mă rog şi pentru el şi să-i doresc binele. Sunt multe încercări pentru smerenie, de aceea e foarte greu să o dobândeşti. Ştie diavolul că dacă o căpătat aceste două virtuţi - smerenia şi dragostea
 - Duhul Sfânt nu-i lasă în părăsire. 

- Părinte, dar cum să facem, că sunt unii care nu mai luptă văzând atâtea greutăţi? 

- N-ai voie să dai înapoi. Să meargă înainte, chiar de s-ar îndrăci, şi Dumnezeu îi va veni în ajutor, dar în cinstea smereniei, dacă dă vina numai pe el. Şi mai este ceva. Părintele Cleopa sfătuia şi el aşa : când văd că sunt încolţit de atâtea gânduri şi patimi trupeşti, orice, atunci trebuie să caut să adorm din Doamne Iisuse. 
      Pe măsură ce zic Doamne Iisuse în timpul zilei, pe acea măsură mă ajută Duhul Sfânt în timpul nopţii. Şi dacă eu caut să adun mintea mereu în această rugăciune şi să mă păzesc de pomenirea de rău, pentru că din pomenirea de rău Duhul Sfânt se retrage şi nu mă mai ajută.
        Era un părinte, când eram eu frate, şi-mi zice să mă duc şi să aduc o găleată de apă. Şi am venit degrabă. Şi m-a întrebat aşa : „Când te-ai dus la apă, câte rugăciuni ai zis?” Dar eu ca să vin repede cu apa, n-am zis nimic. Să mai întrebăm conştiinţa: Conştiinţă, spune drept, dacă mor acum, mă mântuiesc? Îi place lui Dumnezeu cum trăiesc? Şi de atunci mă silesc cât pot să-mi adun mintea ca să adorm din Doamne Iisuse. Dar nu dintr-o dată, ci pe parcurs. Şi mi-a zis părintele acela: „Ştiu de ce nu adormi din Doamne Iisuse, pentru că mintea, când eşti la ascultare, se duce la deal, la vale“. Şi când mă sileam să adorm din Doamne Iisuse, repede mă lua somnul şi atunci repede făceam metanii.
 Şi apoi citeam la psaltire. Şi-ntr-o noapte mi s-a întâmplat, pe când ziceam Doamne Iisuse am adormit, dar cu mintea trează. Că aşa face Duhul Sfânt când te ajută la rugăciunea asta, mintea e trează. Şi, când mă bucuram că am adormit, dar mintea îmi era trează, dintr-o dată un diavol mi-a arătat nişte jucării de-ale lui ca să mă duc cu mintea la ele. Dar eu m-am ţinut tare. Atunci diavolul imediat s-a făcut mai urât decât era şi s-a repezit asupra mea. Şi atunci m-am trezit şi rapid mi-o adus somn greu. Şi i-am spus părintelui Cleopa, care m-a sfătuit aşa : „Are mare însemnătate dacă mintea adoarme din Doamne Iisuse. Eşti ca un cioban care bagă oile în staul, dar nu închide uşa şi dacă nu închide uşa, lupul le sfâşie.” Acestea sunt trepte. Dar pentru a ajunge la treapta asta sunt mai întâi altele. Dacă treci de una, ajungi la alta… Prima este rugăciunea gurii, pe  urmă a minţii şi pe urmă a inimii. În unele dăţi te ajuta Duhul Sfânt să o simţi direct a inimii şi nu ia mult timp; altă dat zic numai cu gura şi mintea nu-i acasă. Dar când Duhul Sfânt vrea să te umbrească, atunci te ajută să o poţi căpăta chiar în inimă. Cineva mi-a zis aşa : cum stătea şi a adormit cu Doamne Iisuse, a simţit cum i-o dus mintea în inimă cu tot cu rugăciune, fără prea multă luptă. Era ajutat de o putere sfântă. Iar dacă această putere sfântă te ajută în continuare, poţi ajunge şi la răpirea minţii, când nu mai simţi trupul. Apoi iar vii în trup şi Duhul Sfânt îţi dă înapoi rugăciunea. Sunt răpiri în timpul somnului şi când eşti treaz. Adică se întâmplă în timpul somnului, zicând Doamne Iisuse... După multe ispite de la diavoli, îl întăreşte Duhul Sfânt că uşor le poate birui ca să poată scăpa. Cu adunarea minţii şi cu pocăinţă… Duhul Sfânt îi aprinde inima de dorul lui Dumnezeu şi începe a spune rugăciunea cât de scurt, cât de des şi cu multă smerenie. Oboseşte mintea şi atunci poate ajunge şi la răpire. Şi iar îl aduce înapoi. Dar nu le poate spune cuiva. Se simte ca în faţa lui Dumnezeu şi în timpul acela, numai se bucură. Dar după aceea îl dă înapoi din rugăciunea din care a fost luat. Aiestea sunt un fel de bucurii duhovniceşti, dar trebuie să fii cu frică. Pentru că diavolul nu se teme de început, ci de sfârşit. Acestea sunt pentru întărirea credinţei, dar nu sunt ele baza. Acestea sunt bucuriile nevoinţei. Totul e cum te prinde moartea. 
    A venit cineva la mine să-mi scrie viaţa. Doamne fereşte! Cine v-a trimis? Viaţa mea-i de la început şi până la sfârşit rea. Ce să spun, minciuni? Dar i-am spus aşa : viaţa mea este aşa : un dâmb şi o vale. Dacă mă prinde moartea pe vale, mă ia diavolul la el şi atunci am pierdut. Şi dacă bunul Dumnezeu mă judecă după fapte bune sau rele, iadul tot e al meu, ceilalţi poate să steie pe iarbă verde, nu mai las pe niciunul. Dar dacă bunul Dumnezeu mă va judeca cu milă, nu după faptele mele, atunci nădăjduiesc că voi căpăta mântuire, dar nu din faptele mele. 
       Şi, ca să pot căpăta mila lui Dumnezeu am datoria, câte zile oi mai avea, să caut a nu jigni. Şi, chiar dacă se jigneşte, să am în minte ca toţi să se bucure de slava lui Dumnezeu. Unora le mai spun şi glume: toţi care au ajuns în rai au scăpat de norme, dar dacă sunt în afară, eu nu ştiu ce să le spun. Ori de câte ori am încercat să mă ascund - asta este ispita mea - tot de mine am dat, şi nu ştiu unde să mai fug. 

 - Există o stare în care să simţi o libertate a sufletului eliberat de patimi, în care să nu mai simţi povara, să nu te mai încurce în timpul zilei…? 

           - Am observat, are mare importanţă dacă mă pot păzi şi de judecată, de a osândi pe alţii. Mi s-a întâmplat o dată ca nişte părinţi să mă indemne ca să ocărăsc pe nişte fraţi care i s-o părut că nu pot păşi cum trebuie. Şi am zis: ‘Da’ de ce nu-i ocărăşti Sfinţia Ta, că eu am venit aici pentru asta… Eu am venit să-mi plâng păcatele mele’. Şi, fără să vreau, [altădată] cred că o intrat diavolul în mine, am zis o vorbă, cea mai mare prostie, vai, Doamne fereşte! Am zis vorba asta: „Da’ eu cum pot şi dumneata nu poţi?” M-am dus la chilie şi am zis: „Doamne, dă să fie vis!” Că numai prin vis păţeam ispite din astea. 
        Şi mi-am zis aşa : pot săi vad pe toţi ducându-se de-a dura, eu trebuie să-mi vad de mortul meu. Dacă o venit cineva la mine să-i dau un sfat, eu de la mine n-am ce zice; eu am scos din traista altora şi am dat la alţii, nu-i de la mine. Au fost părinţi sporiţi datorită părintelui Cleopa, care a fost un părinte special. Oameni sfinţi, cum a fost şi părintele Paisie, pentru că Duhul Sfânt i-a pus la multe încercări. Şi ei au înţeles foarte bine smerenia.

             - Poţi învăţa smerenia fără căderi şi încercări?

 - Fără încercări, fără ispite, n-o capeţi. Şi smerenia nu o capeţi din fapte bune. Pe măsură ce omul e lovit şi de diavol şi de oameni şi din toate părţile, atunci el cade într-o deznădejde, că nu mai are încredere în el, nici în oameni şi are încredere numai în Dumnezeu. Atuncea vede că adevărul e numai la Dumnezeu. Dar întâi nu mai are încredere în el şi vede atunci că şi oamenii sunt ca şi el. Trebuie să am milă pentru oameni, dar să nu am încredere că m-ar putea ajuta. Dar eu trebuie să plâng mortul meu“. 

Trage tare diavolul de noi când ne aşezăm la rugăciune, nu-i aşa , Părinte? 

-Trage, trage...Să ştii tu, frate, diavolul este cel mai tulburat atunci când vede că-ţi păzeşti mintea. Cum vede diavolul că încerci să-ţi aduni mintea în rugăciune, cum se tulbură, cum îl arde. 
 Deci, nu fac nimic dacă eu fac rugăciune şi mintea mi se duce ba la deal, ba la vale... 
Dar e greu, Părinte, să-ţi rămână mintea la rugăciune, că-ţi vin în minte problemele ce le ai, tot felul de gânduri, ispitele... 
- E greu, ştiu că e greu. Cu cât încerci să faci rugăciuni mai multe, cu cât apar mai mulţi diavoli... 
- Şi sunt mulţi, Părinte...Mulţi.
 Nu-i de ajuns că-i plin iadul de ei, îi mai aducem şi aici la noi, pe pământ. Nu vezi şi frăţia ta că diavolii sunt acum aici, că i-am adus vecini, pe pământ? 
Bunul Dumnezeu, de-ar vedea cum creşte pe pământ dragostea, pacea şi liniştea, ar pregăti aici pe pământ Raiul. Dar uite, cum dragostea şi buna înţelegere se sting aici încet-încet pe pământ, Dumnezeu ne lasă să facem aici al doilea iad. 
Te uiţi în jur şi găseşti doar avorturi, crime, mascări, fel de fel de blestemăţii. S-a umplut văzduhul de răutăţi, de invidie şi mânie. Nu vedeţi ce vremuri trăim, câtă duşmănie este? Numai răutate, nu mai suportăm să ne vedem om cu om.
 Dacă suntem vii, nu ne putem suporta, dacă suntem morţi - nici atât; dacă ai, eşti invidiat că de ce ai, dacă nu ai, eşti judecat că eşti leneş...

 - Şi atunci cum să scăpăm de gândurile ce ne vin în timpul rugăciunii? 

- Păi e simplu...Le trimiţi în exil, la plimbare. Adică, nu le bagi în seamă, le dai cât mai departe de tine. Astea sunt încercări de la vrăjmaşul. Dar, dacă ţin gândurile la distanţă, dacă le trimit la plimbare, am mai puţine răni. 
   Cu gândurile astea de la rugăciune uite cum e... Sunt mulţi care vin la mine şi-mi spun că îi necăjesc duhurile. Şi mă întreabă ce să facă. Eu, moşneag fără carte, le spun doar aşa : să se mărturisească, să facă Sfântul Maslu şi, mai ales, să nu năpăstuiască pe nimeni.     Mai vin câte unii la mine şi-mi spun: "Părinte, cutare m-a vrăjit. Ştiu eu asta. A intrat diavolul în mine şi mă chinuieşte. Ce să fac?      Am fost la Sfântul Maslu, am fost la biserică, dar n-am rezolvat nimic". Le spun atunci: "Uite ce e... Toate rugăciunile astea pe care le-aţi pomenit vă ajută foarte mult. Însă mai trebuie ceva pe lângă ele, un supliment. Uite cum să faci: când vine timpul să te culci, să nu adormi  din împrăştiere, cu gândurile aiurea. Să adormi din rugăciune. 
     Doar atunci rugăciunile Bisericii şi Sfântul Maslu vor avea efect. Deci să nu adormiţi decât din rugăciune şi să nu ai pomenire de rău faţă de nimeni". Căci dacă nu voi avea timp să vad că cine ştie cine m-a vrăjit , rugăciunea o să aibă valoare. Duhul Sfânt ne va ajuta atât timp cât noi nu vom avea răutate pe nimeni. Iată că, prima dată, gândurile vin din împrăştierea minţii la rugăciune. Şi apar aşa, mici-mici, ca nişte firimituri, ca nişte furnicuţe... Noi, când vedem fărâmele astea de gânduri, furnicuţle astea ce umblă prin noi, nu trebuie sub nicio formă să vorbim cu ele. Dacă, Doamne fereşte, le băgăm în seamă şi vorbim cu ele, iată că auzim cum bate cineva la uşă. Şi, când te uiţi în jur, furnicile astea nu mai sunt furnici, au crescut, iar la uşă bate vrăjmaşul în persoana.Aşa că rugăciune ne trebuie." (Interviu acordat revistei "Glasul monahilor" nr. 9 din 2005).

Cartea cu cele douăsprezece vineri...

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Cartea cu douăsprezece vineri a rămas de la bogomili, un fel de sectari ai bulgarilor din secolul al XII-lea. Este carte apocrifă, adică neaprobată de Sfântul Sinod. Tot aşa nu-i bun nici „Visul Maicii Domnului“, nici „Epistola“. Biserica nu le-a îngăduit şi nu sunt aprobate de Sfântul Sinod.

Cele mai bune sunt Acatistul Maicii Domnului şi Paraclisul Maicii Domnului. Acestea au mare putere şi sunt aprobate de toate sinoadele ecumenice. Să le citiţi în fiecare zi!

Citiţi Acatistul Bunei Vestiri, cel mai renumit; Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, când ai o supărare mare, să te acopere Maica Domnului; şi Acatistul Maicii Domnului numit „Bucuria tuturor scârbiţilor“.

Ai văzut când ai scârbe mari şi citeşti din Ceaslov Paraclisul? Maica Domnului îţi dă bucurie, căci Paraclisul este pentru calmare. Când eşti nervos, când ai supărare în casă şi-i tulburat soţul sau soţia, citiţi Paraclisul Maicii Domnului cu candela aprinsă la sfintele icoane şi vă liniştiţi.

Această putere o are Paraclisul Maicii Domnului, ca să dea linişte în familie şi în casă.

Afară de asta, să ştii că dacă dormi seara neînchinat este mare păcat. Cât de obosit ai fi, zi măcar rugăciunile de seară pe scurt, din Ceaslov, fă câteva închinăciuni şi apoi culcă-te!

Dimineaţa, dacă pleci la lucru fără rugăciune, este la fel mare păcat. Sfântul Ioan Gură de Aur zice aşa: „Se cade, mai înainte de toate, în viaţa omului să povăţuiască nevinovata rugăciune“. Când te-ai sculat dimineaţa, nu te apuca de treabă. Este un drac care se cheamă „înainte mergător“ şi are o ceată mare de draci pe faţa pământului, pe care o trimite în casele creştinilor ca să-i înveţe, când se vor scula dimineaţa, să se apuce mai întâi de treabă. Cu noaptea în cap să se apuce de treabă.
Nu!
Întâi slăveşte-L pe Dumnezeu, apoi Dumnezeu te întăreşte şi poţi să lucrezi cât zece oameni într-o zi.

(Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol. 7) |