Bătrânelul din gară şi extraordinarele sale poveşti de viaţă

Era o zi ploioasă şi mă aflam într-o haltă de la marginea unui sat. Aşteptam trenul de mai bine de jumătate de oră şi, conform informaţiilor primite de la un ceferist, mai aveam de stat cel puţin încă o oră. Trenul întârzia datorită alunecărilor de teren. Era de aşteptat: plouase toate săptămâna. Şi chiar mă întrebam în zilele acelea: oare chiar vine potopul biblic, de nu se mai opreşte afurisita asta de ploaie?
Aşa că mai aveam de poposit în micuţa, dar cocheta gară. O oră! Adică 60 de minute, care, atunci când eşti singur şi n-ai vreo activitate de făcut, pot părea o veşnicie! Puteam să meditez la picăturile de ploaie, dar îmi lipsea orice dispoziţie pentru a face asta. Şi, totuşi, Dumnezeu mi-a ascultat gândurile, căci lângă scaunul pe care stăteam, aproape ca o statuie, se aşezase un bărbat bătrân, cărând în mână un bagaj mai micuţ. În sfârşit, nu mai eram singur! Dacă reuşeam să încheg o discuţie cu acest bătrânel, clipele de plictiseală şi de “amorţeală” a minţii ar fi trecut mult mai repede. Şi zău dacă bătrânelul nu mi se părea simpatic! Şi ceea ce era mai amuzant la el era aluniţa de pe vârful nasului. În plus, barba lungă şi albă, precum şi fesul roşu din capul său creiona figura unui personaj bătrân ca din poveşti.
În timp ce încercam cât mai repede să găsesc un subiect iniţial de discuţie, moşneguţul mi-o luă înainte şi începu să-mi vorbească pe un ton chiar plăcut:
- Tinere, nu mai avem mult. Sfârşitul lumii se apropie. Ploaia asta nu se mai termină.
- Tot ce e posibil, răspund eu. Doar Dumnezeu ştie cel mai bine de planurile sale.
Bătrânelul se pare că a rămas puţin uimit de răspunsul meu, căci mă privi destul de uimit. M-am uitat pentru o clipă la ochii săi: trebuie să fi văzut multe lucruri în viaţa aceasta!
- Flăcăule, tu eşti tânăr, încă nu ţi-ai trăit toată viaţa. Trebuie să fii mai optimist şi să nu-ţi doreşti sfârşitul lumii. Eu, în schimb, mi-am trăit viaţa. Aşa că nu mi-ar părea rău nici acum dacă aş muri.
Îi ascultam vocea. Părea foarte sincer în ceea ce spunea. Şi, totodată, mă bucuram că mi-am găsit şi un partener de dialog pentru cele 60 de minute de aşteptare în gara cea mică. Aşa că m-am gândit să-l provoc puţin pe bătrânel.
- Până acum, probabil că aţi avut o viaţă bogată şi învolburată, nu-i aşa?
Am văzut cum ochii i se înviorară în mod plăcut. Presimţeam că aveam să ascult o poveste lungă şi interesantă, care să se întindă pe parcursul unei ore.
- Tinere, într-adevăr, am trăit o viaţă bogată, dar să ştii că am avut parte mai mult de suferinţe decât de bucurii. Balanţa vieţii a fost, din păcate, în defavoarea mea.
Îl mai privesc profund încă o dată pe bătrânel. Nu părea că ar fi suferit în viaţă! Oare mă minţea sau dorea doar să-l compătimesc? Aşa că mă gândesc să i-o spun în faţă:
- Nu vă supăraţi, dar uitându-mă la dvs, nu se prea vede că aţi suferit prea mult în viaţă.
- Asta pentru că suferinţele nu le-am luat prea mult în serios, tinere, îmi zise bătrânelul.
Nu mă aşteptam la un asemenea răspuns! Dar, imediat moşneguţul completă:
- Şi, totuşi, ştii când am suferit cel mai mult în viaţă? Atunci când nu m-am putut însura în tinereţe cu fata pe care o iubeam. M-a părăsit pentru altul mai înstărit.
De data asta îl priveam cu adâncă uimire. Credeam că-şi bate joc de mine sau, cel puţin, că mă ironizează subtil. Când îmi spunea de suferinţe, mă gândeam la boală, moarte, închisoare, dar nu la faptul că o fată l-a părăsit în tinereţe. Îmi închipuiam că oamenii maturi, când ajung la bătrâneţe, devin mult mai înţelepţi…Dar se pare că m-am înşelat. Aşa că am încercat să i-o spun “verde în faţă”:
- Mă scuzaţi, dar cred că a trecut mult timp de atunci. Şi eu cred că adevărata suferinţă nu e cauzată de faptul că v-a părăsit o fată în tinereţe, ci de alte evenimente neplăcute în viaţă, ca moartea unui părinte sau a unui copil, sau chinurile unei boli grave…
- Ce ştii tu ce e dragostea, măi băiete…Eu am plâns mai mult când m-a părăsit acea fată, decât când mi-a murit tatăl.
De data asta şocul a fost total! Am rămas fără cuvinte. Şi mi-am spus în minte: “Un moşneguţ tare ciudat”.
- Şi totul s-a întâmplat atunci când am fost la Moscova, în vara anului 1948, într-o delegaţie militară. Ordin de servici…şi-am lăsat-o pe iubita mea, Măriuca, acasă. Urma să ne căsătorim în iarna următoarea.
Ştiam că moşneguţul urma să-mi spună o poveste lungă.
- La Moscova am dat ochii chiar cu tătucul Stalin! Toţi am fost învăţaţi să-l privim pe Stalin asemenea unui zeu. Ţin minte şi acum că în momentul în care am dat ochii cu el, mi s-au înmuiat picioarele. I-am sărutat mâna cu multă pioşenie. Peste 10 zile, m-am întors acasă. Am observat că Măriuca mea începuse să se răcească cu mine. Am întrebat-o ce se întâmplă şi n-a vrut să-mi spună. Şi…peste o săptămână…
Bătrânelului începuse să-i cadă lacrimile pe obraz. El trăia momentele din trecut cu adâncă intensitate.
- Peste o săptămână…Măriuca m-a anunţat că mă părăseşte pentru altul mai înstărit. A fost lovitura vieţii mele…căci o iubeam enorm…şi vroiam să trăiesc cu ea până în adânci bătrâneţi.
Acum îi dădeam dreptate moşneguţului. Mă uitam la el şi îi observam suferinţa pe chipul său îmbătrânit. Suferinţa ca urmare a pierderii unei iubiri din tinereţe. Stăteam şi mă gândeam: câţi oameni ar putea suferi o viaţă întreagă după o iubită pierdută? Din clipa aceea, am început să-l privesc pe bătrânel cu alţi ochi. Îl simţeam ca pe o fiinţă tare deosebită. Am început să-l simpatizez din ce în ce mai mult, odată cu scurgerea minutelor din gară.
Bătrânelul îşi povesti în continuare, cu un glas blând, toată istoria vieţii sale. Astfel, am aflat despre minunatele sale călătorii din Africa, despre proiectele sale de cercetare în domeniul fizicii atomice, despre copiii săi, despre multe şi multe altele. Poveştile sale au fost atât de captivante, încât nici nu-mi dădu seama când trecură cele 60 de minute până la sosirea trenului.
Înainte de a ne despărţi, se recomandă simplu şi sec “Pavel Costin”. Apoi, eu am urcat în tren, iar bătrânelul a rămas în gară pentru a aştepta alt tren. Pe drumul de întoarcere acasă, m-am gândit tot timpul la el şi la minunatele sale poveşti de viaţă. Trebuie să recunosc că era prima oară în viaţă când m-a putut fascina un om.
După aproximativ patru săptămâni de la această întâmplare, mă aflam în casă şi răsfoiam un almanah mai vechi de 20 de ani. Căutam nişte date despre un inventator român…şi deodată mâinile începură să-mi tremure. Iar inima o luase razna, atât de tare bătea. Pur şi simplu nu-mi venea ochilor ceea ce citeam acolo. Era o poză a bătrânelului meu întâlnit în gară, cu celebra sa aluniţă de pe vârful nasului. Se pare că a fost la viaţa sa un inventator apreciat. Însă nu acest lucru mă făcu să tremur, ci ceea ce scria sub poză: “Pavel Costin (1915-1988)”. Iar eu mă aflam în 2010…