BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
Sfinţii nu aveau o smerenie ostentativă, aşa cum fac unii dintre noi şi mai ales dintre călugări, care tot timpul se prezintă ca păcătoşi, că sunt păcătos, că sunt nevrednic. Nu în sensul acesta. Au avut în conştiinţa lor gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu. Nu au avut niciodată gândul că Dumnezeu le este dator lor, ci gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu. De multe ori avem, cum zicea Părintele Arsenie, „mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie”. Dacă am avea mintea care se supune lui Dumnezeu am avea smerenie în gânduri şi am fi ridicaţi din robia cugetului, că nu ne-ar mai lăsa Dumnezeu la mintea noastră, ca să ne lovim de noi înşine şi de nepăsarea noastră şi de neştiinţa noastră şi de răutatea noastră. Dumnezeu vrea să ne miluiască şi noi vrem să fim aşa cum suntem noi sau cum am vrea noi să fim, nu ne lăsăm modelaţi, nu ne lăsăm alcătuiţi de Domnul Hristos. Dacă vrei să faci pe smeritul, fără îndoială că nu eşti smerit. Mai sunt unii care tot timpul vor să fie la urmă, dar vor să fie la urmă ca să se ştie că sunt la urmă. Asta-i falsă smerenie! Cred că aţi citit din Sfânta Evanghelie cuvântul spus de Domnul Hristos: „Nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt 123 scrise în ceruri” (Luca 10, 20).
Poate ar fi bine să mă opresc asupra acestui cuvânt, pentru că este foarte important. Este important în înţelesul că şi noi trebuie să dorim a fi scrişi în cartea cea din ceruri, în gândurile Mântuitorului. În cartea proorocului Isaia este scris că Dumnezeu a zis: „Te-am însemnat în palmele Mele” (Isaia 49, 16) (este vorba de Ierusalim). Ce înseamnă să ai ceva scris în palmă? Să vezi mereu ce este scris. De câte ori vezi mâinile, vezi şi ce este scris în palmă. Bineânţeles, este un fel de a vorbi, pentru că deşi vorbim de mâinile lui Dumnezeu („Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” – Psalmul 118, 73), Dumnezeu nu trebuie gândit ca având mâini, ca având picioare ş.a.m.d.
Numai Domnul Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu întrupat, este cu fire omenească şi are trup omenesc, bineânţeles, transfigurat, mai presus de lumea aceasta. El poate să aibă ceva scris în palme. Şi, de fapt, chiar are: semnul cuielor! Acesta este semnul iubirii lui Dumnezeu. De câte ori priveşte Domnul Hristos prin firea Sa omenească la firea Sa omenească, la mâinile Sale, vede şi semnul cuielor, semnul pe care voia să-l vadă Sfântul Apostol Toma. Când Domnul Hristos vede semnul cuielor, vede semnul iubirii, pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit din iubire pentru noi, pentru ca numele noastre să fie scrise în ceruri.
Dar ştim noi când anume vor fi scrise numele noastre în ceruri? Atunci când vor fi scrise mai întâi în cerul smereniei, după cum afirmă Sfântul Ioan Scărarul.
Mai întâi să fim smeriţi, şi-atunci sigur suntem scrişi în ceruri. Nu numai pe cer, ci şi în cer.
Sfânta Tereza de Lisieux era bucuroasă că vedea cumva că pe cer este litera T scrisă cu stele, şi zicea că e numele ei scris acolo. Dacă suntem smeriţi, îi facem locaş lui Dumnezeu în sufletul nostru. Sufletul nostru devine cer al lui Dumnezeu, iar numele nostru, dacă-L avem pe Dumnezeu în noi, este scris în cerul smereniei. M-aş mira să aibă cineva smerenie dacă nu se sileşte prin toate şi în toate a aduce slujbă lui Dumnezeu. O sfântă din Apus zicea că aşa cum oamenii au multe lucruri înlesnitoare în casa lor, şi cum la casele mari, deşi sunt scări, merg oamenii pe trepte, urcă din treaptă în treaptă, totuşi mai sunt şi alte posibilităţi ca să nu mai urce din treaptă în treaptă până la etajul al X-lea. De pildă, sunt nişte unelte cu care se ridică omul aproape dintro dată: ascensoarele. Şi aş zice că aşa cum este ascensorul, cum este liftul pentru cei care merg repede în sus la o casă, la o clădire, aşa-i în viaţa sufletească smerenia. De unde ştim? Ne-a spus Domnul Hristos când a zis: „Cel ce se smereşte se va înălţa”.
Ştim că Domnul Hristos S-a înălţat la cer de pe acelaşi munte în care S-a smerit mai tare. Cum S-a smerit mai tare? În faţa patimilor, când a tremurat, când a intrat într-un fel de zbucium, şi a zis: „Doamne, de este cu putinţă să treacă de la Mine paharul acesta, să treacă, dar nu voia Mea să se facă, ci voia Ta”.
Asta-i smerenia.
Asta înalţă. Şi cred că nu este întâmplător că Domnul Hristos S-a înălţat de pe acelaşi munte unde S-a rugat să treacă paharul, dar nu cum vrea El, ci cum vrea Tatăl, şi apoi, de pe vârful muntelui, S-a înălţat la cer ca un fel de răsplătire a coborârii în smerenie. Dacă ne-ar ajuta Bunul Dumnezeu, şi să ne ajute să ne rugăm cât mai mult, să agonisim această cale a smereniei, să ne urcăm dintr-odată ca şi cu un ascensor la înălţimea vieţii duhovniceşti pe care dorim să o avem şi pe care de multe ori vedem că n-o avem. Sfântul Isaac Sirul zice că dacă ai smerenie nu te gândeşti cum să ajungi să ai smerenie, ci o ai ca pe un lucru ce-l porţi în tine şi se desfăşoară în viaţa ta. Până când noi avem căderi, până când noi avem întrebări, până când noi dorim să avem smerenie, înseamnă că nu o avem încă aşa cum trebuie.
Nu cred că poate cineva să fie nepăsător faţă de faptul că, de pildă, atunci când l-a întâlnit pe Domnul Hristos la templul din Ierusalim, Maica Domnului a zis: „Iată, tatăl Tău şi eu îngrijoraţi Te căutăm” (Luca 2, 48). Cine? „Tatăl Tău”. Păi, nici un tată, că se ştie că Iosif n-a fost tatăl Domnului Hristos. Şi totuşi, Maica Domnului a zis: „Iată, tatăl Tău şi eu îngrijoraţi Te căutăm”. Asta face smerenia. Aşa se acoperă omul cu smerenie.
Lucruri de felul acesta ar trebui să ne preocupe şi pe noi la spovedit: cât suntem de delicaţi, cât suntem de binevoitori, cât suntem de îngăduitori, cât suntem de înţelegători faţă de neputinţa omenească, cât suntem de învăluitori, cât suntem de revărsători, dacă privim pe omul de lângă noi ca cel care îl reprezintă pe Domnul Hristos, ca cel cu care Domnul Hristos are o legătură, că îl ajutăm pe cel de lângă noi slujindu-I şi Domnului Hristos.
Sunt nişte lucruri care ar trebui să ne preocupe mai mult la spovedanie. Şi atunci poate că am avea ceva de spus. Pentru că altfel, şi trebuie să recunoaştem, cei care se spovedesc des nu mai au ce spune că a jignit pe cineva, că a fost nepăsător, că a bruscat şi treburi din acestea, deja sunt lucruri, să zicem aşa, groase. Trebuie să ne mai gândim şi la lucruri din acestea de subţirime sufletească. Dacă îi cuprinzi pe oameni în rugăciune, dacă îi cuprinzi pe oameni în sfera sufletului tău, dacă te raportezi şi la străini ca la rudele după trup, dacă nu faci deosebire între unii şi alţii, nişte lucruri care bineânţeles că sunt insuficienţe, nu sunt păcate aşa încât, dacă le ai, gata ai căzut din dar. Nu este aşa. Totuşi, când e vorba să-L urmezi pe Domnul Hristos şi să-i urmezi pe cei aproape de Domnul Hristos trebuie să te sileşti să fii ca ei. Pentru că nu poţi s-o urmezi pe Maica Domnului, de exemplu, afirmându-te, cu orice te-ai afirma. Nu poţi să-l urmezi pe dreptul Iosif care era acoperitor de rele, să zicem, când a considerat că e vorba de rele, a fost acoperitor de rele, n-a fost văditor de rele. Nu poţi să-i urmezi femeii cananeence dacă nu eşti stăruitor în rugăciune şi tare în credinţă. Nu poţi să urmezi samarineanului milostiv, dacă te gândeşti mai mult la ce să-ţi rămână decât la ce poţi să dai.
Sunt nişte lucruri care, aş zice eu, pentru cei care sunt înaintaţi în viaţa spirituală, ar trebui să fie nişte preocupări de îmbunătăţire sufletească. Sfântul Petru Damaschin spune că cu cât e omul mai aproape de Dumnezeu cu atât se smereşte mai mult, pentru că îşi dă seama de faptul că Dumnezeu l-a primit să-i fie colaborator în lucrarea binelui şi că cu cât face mai mult bine cu atât trebuie să ne smerim mai tare.
Dacă ai smerenia, atunci ea te învaţă ce ai de făcut, şi cum să ocoleşti patimile, şi nu eşti ca acela mândru, care citeşte o carte, că doar eu sunt stăpân peste carte. Tu crezi că o carte, un roman de dragoste de pildă, îl citeşti cu încrederea că pe tine nu te clinteşte. Şi după aceea nu-l mai poţi scoate din tine.
Asta-i plata celui mândru, păcatele se plătesc, mândria îţi aduce neodihnă, nelinişte.
Fragment din
„Veniţi de luaţi bucurie”de Teofil Părăian
Sfinţii nu aveau o smerenie ostentativă, aşa cum fac unii dintre noi şi mai ales dintre călugări, care tot timpul se prezintă ca păcătoşi, că sunt păcătos, că sunt nevrednic. Nu în sensul acesta. Au avut în conştiinţa lor gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu. Nu au avut niciodată gândul că Dumnezeu le este dator lor, ci gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu. De multe ori avem, cum zicea Părintele Arsenie, „mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie”. Dacă am avea mintea care se supune lui Dumnezeu am avea smerenie în gânduri şi am fi ridicaţi din robia cugetului, că nu ne-ar mai lăsa Dumnezeu la mintea noastră, ca să ne lovim de noi înşine şi de nepăsarea noastră şi de neştiinţa noastră şi de răutatea noastră. Dumnezeu vrea să ne miluiască şi noi vrem să fim aşa cum suntem noi sau cum am vrea noi să fim, nu ne lăsăm modelaţi, nu ne lăsăm alcătuiţi de Domnul Hristos. Dacă vrei să faci pe smeritul, fără îndoială că nu eşti smerit. Mai sunt unii care tot timpul vor să fie la urmă, dar vor să fie la urmă ca să se ştie că sunt la urmă. Asta-i falsă smerenie! Cred că aţi citit din Sfânta Evanghelie cuvântul spus de Domnul Hristos: „Nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt 123 scrise în ceruri” (Luca 10, 20).
Poate ar fi bine să mă opresc asupra acestui cuvânt, pentru că este foarte important. Este important în înţelesul că şi noi trebuie să dorim a fi scrişi în cartea cea din ceruri, în gândurile Mântuitorului. În cartea proorocului Isaia este scris că Dumnezeu a zis: „Te-am însemnat în palmele Mele” (Isaia 49, 16) (este vorba de Ierusalim). Ce înseamnă să ai ceva scris în palmă? Să vezi mereu ce este scris. De câte ori vezi mâinile, vezi şi ce este scris în palmă. Bineânţeles, este un fel de a vorbi, pentru că deşi vorbim de mâinile lui Dumnezeu („Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” – Psalmul 118, 73), Dumnezeu nu trebuie gândit ca având mâini, ca având picioare ş.a.m.d.
Numai Domnul Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu întrupat, este cu fire omenească şi are trup omenesc, bineânţeles, transfigurat, mai presus de lumea aceasta. El poate să aibă ceva scris în palme. Şi, de fapt, chiar are: semnul cuielor! Acesta este semnul iubirii lui Dumnezeu. De câte ori priveşte Domnul Hristos prin firea Sa omenească la firea Sa omenească, la mâinile Sale, vede şi semnul cuielor, semnul pe care voia să-l vadă Sfântul Apostol Toma. Când Domnul Hristos vede semnul cuielor, vede semnul iubirii, pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit din iubire pentru noi, pentru ca numele noastre să fie scrise în ceruri.
Dar ştim noi când anume vor fi scrise numele noastre în ceruri? Atunci când vor fi scrise mai întâi în cerul smereniei, după cum afirmă Sfântul Ioan Scărarul.
Mai întâi să fim smeriţi, şi-atunci sigur suntem scrişi în ceruri. Nu numai pe cer, ci şi în cer.
Sfânta Tereza de Lisieux era bucuroasă că vedea cumva că pe cer este litera T scrisă cu stele, şi zicea că e numele ei scris acolo. Dacă suntem smeriţi, îi facem locaş lui Dumnezeu în sufletul nostru. Sufletul nostru devine cer al lui Dumnezeu, iar numele nostru, dacă-L avem pe Dumnezeu în noi, este scris în cerul smereniei. M-aş mira să aibă cineva smerenie dacă nu se sileşte prin toate şi în toate a aduce slujbă lui Dumnezeu. O sfântă din Apus zicea că aşa cum oamenii au multe lucruri înlesnitoare în casa lor, şi cum la casele mari, deşi sunt scări, merg oamenii pe trepte, urcă din treaptă în treaptă, totuşi mai sunt şi alte posibilităţi ca să nu mai urce din treaptă în treaptă până la etajul al X-lea. De pildă, sunt nişte unelte cu care se ridică omul aproape dintro dată: ascensoarele. Şi aş zice că aşa cum este ascensorul, cum este liftul pentru cei care merg repede în sus la o casă, la o clădire, aşa-i în viaţa sufletească smerenia. De unde ştim? Ne-a spus Domnul Hristos când a zis: „Cel ce se smereşte se va înălţa”.
Ştim că Domnul Hristos S-a înălţat la cer de pe acelaşi munte în care S-a smerit mai tare. Cum S-a smerit mai tare? În faţa patimilor, când a tremurat, când a intrat într-un fel de zbucium, şi a zis: „Doamne, de este cu putinţă să treacă de la Mine paharul acesta, să treacă, dar nu voia Mea să se facă, ci voia Ta”.
Asta-i smerenia.
Asta înalţă. Şi cred că nu este întâmplător că Domnul Hristos S-a înălţat de pe acelaşi munte unde S-a rugat să treacă paharul, dar nu cum vrea El, ci cum vrea Tatăl, şi apoi, de pe vârful muntelui, S-a înălţat la cer ca un fel de răsplătire a coborârii în smerenie. Dacă ne-ar ajuta Bunul Dumnezeu, şi să ne ajute să ne rugăm cât mai mult, să agonisim această cale a smereniei, să ne urcăm dintr-odată ca şi cu un ascensor la înălţimea vieţii duhovniceşti pe care dorim să o avem şi pe care de multe ori vedem că n-o avem. Sfântul Isaac Sirul zice că dacă ai smerenie nu te gândeşti cum să ajungi să ai smerenie, ci o ai ca pe un lucru ce-l porţi în tine şi se desfăşoară în viaţa ta. Până când noi avem căderi, până când noi avem întrebări, până când noi dorim să avem smerenie, înseamnă că nu o avem încă aşa cum trebuie.
Nu cred că poate cineva să fie nepăsător faţă de faptul că, de pildă, atunci când l-a întâlnit pe Domnul Hristos la templul din Ierusalim, Maica Domnului a zis: „Iată, tatăl Tău şi eu îngrijoraţi Te căutăm” (Luca 2, 48). Cine? „Tatăl Tău”. Păi, nici un tată, că se ştie că Iosif n-a fost tatăl Domnului Hristos. Şi totuşi, Maica Domnului a zis: „Iată, tatăl Tău şi eu îngrijoraţi Te căutăm”. Asta face smerenia. Aşa se acoperă omul cu smerenie.
Lucruri de felul acesta ar trebui să ne preocupe şi pe noi la spovedit: cât suntem de delicaţi, cât suntem de binevoitori, cât suntem de îngăduitori, cât suntem de înţelegători faţă de neputinţa omenească, cât suntem de învăluitori, cât suntem de revărsători, dacă privim pe omul de lângă noi ca cel care îl reprezintă pe Domnul Hristos, ca cel cu care Domnul Hristos are o legătură, că îl ajutăm pe cel de lângă noi slujindu-I şi Domnului Hristos.
Sunt nişte lucruri care ar trebui să ne preocupe mai mult la spovedanie. Şi atunci poate că am avea ceva de spus. Pentru că altfel, şi trebuie să recunoaştem, cei care se spovedesc des nu mai au ce spune că a jignit pe cineva, că a fost nepăsător, că a bruscat şi treburi din acestea, deja sunt lucruri, să zicem aşa, groase. Trebuie să ne mai gândim şi la lucruri din acestea de subţirime sufletească. Dacă îi cuprinzi pe oameni în rugăciune, dacă îi cuprinzi pe oameni în sfera sufletului tău, dacă te raportezi şi la străini ca la rudele după trup, dacă nu faci deosebire între unii şi alţii, nişte lucruri care bineânţeles că sunt insuficienţe, nu sunt păcate aşa încât, dacă le ai, gata ai căzut din dar. Nu este aşa. Totuşi, când e vorba să-L urmezi pe Domnul Hristos şi să-i urmezi pe cei aproape de Domnul Hristos trebuie să te sileşti să fii ca ei. Pentru că nu poţi s-o urmezi pe Maica Domnului, de exemplu, afirmându-te, cu orice te-ai afirma. Nu poţi să-l urmezi pe dreptul Iosif care era acoperitor de rele, să zicem, când a considerat că e vorba de rele, a fost acoperitor de rele, n-a fost văditor de rele. Nu poţi să-i urmezi femeii cananeence dacă nu eşti stăruitor în rugăciune şi tare în credinţă. Nu poţi să urmezi samarineanului milostiv, dacă te gândeşti mai mult la ce să-ţi rămână decât la ce poţi să dai.
Sunt nişte lucruri care, aş zice eu, pentru cei care sunt înaintaţi în viaţa spirituală, ar trebui să fie nişte preocupări de îmbunătăţire sufletească. Sfântul Petru Damaschin spune că cu cât e omul mai aproape de Dumnezeu cu atât se smereşte mai mult, pentru că îşi dă seama de faptul că Dumnezeu l-a primit să-i fie colaborator în lucrarea binelui şi că cu cât face mai mult bine cu atât trebuie să ne smerim mai tare.
Dacă ai smerenia, atunci ea te învaţă ce ai de făcut, şi cum să ocoleşti patimile, şi nu eşti ca acela mândru, care citeşte o carte, că doar eu sunt stăpân peste carte. Tu crezi că o carte, un roman de dragoste de pildă, îl citeşti cu încrederea că pe tine nu te clinteşte. Şi după aceea nu-l mai poţi scoate din tine.
Asta-i plata celui mândru, păcatele se plătesc, mândria îţi aduce neodihnă, nelinişte.
Fragment din
„Veniţi de luaţi bucurie”de Teofil Părăian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu