BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
"Un Bătrân a povestit [următoarele]: „Era o fecioară în vârstă, care sporise mult în frica lui Dumnezeu. Odată am întrebat-o despre pricina lepădării sale de lume şi ea mi-a istorisit acestea: «Eu, minunate, atunci când încă eram copil, aveam un tată blând şi blajin după purtare, însă neputincios şi bolnăvicios la trup, încât cea mai mare parte a vieţii sale a petrecut-o ţintuit la pat. Trăia retras, într-aşa măsură încât de-abia de se întâlnea vreodată cu cineva. Când era sănătos îşi lucra cu sârguinţă pământul şi, îndeletnicindu-se cu aceasta, aducea acasă roadele muncii sale. Era atât de tăcut, încât cei care nu îl cunoşteau credeau că e mut.
Aveam şi o mamă a cărei purtare era întru toate potrivnică firii tatălui meu. Căci iscodea şi cele de dincolo de ţinutul nostru. Era atât de vorbăreaţă cu toată lumea, încât nu o văzuse nimeni tăcând vreodată, câtuşi de puţin; fie se certa şi se ciondănea, fie vorbea necuviincios şi fără rânduială. Mare parte a timpului şi-o petrecea îmbătându-se cu vin alături de bărbaţi stricaţi. Şi era mult cheltuitoare ca o desfrânată, chivernisind rău bunurile casei şi averile, care, deşi nu erau puţine, nu ne puteau ajunge – căci tatăl meu lăsase în seama ei ocârmuirea gospodăriei. Însă chiar aşa trăind, n-a întâlnit nicicând vreo boală trupească, nici n-a simţit vreo durere, având în toată viaţa trupul teafăr şi sănătos.
S-a întâmplat ca tatăl meu, după ce s-a istovit de bolile sale îndelungate, să moară. Atunci afară s-a stârnit îndată furtună cu tunete şi fulgere necontenite. Din cer se pogora fără răgaz o ploaie atât de năprasnică, încât vreme de trei zile nu am putut câtuşi de puţin scoate capul afară din casă; şi în tot acest răstimp tata zăcea înăuntru, neîngropat. Văzând aceasta, oamenii din sat au început să spună pe seama celui adormit cleveteli nenumărate. Ziceau: „Vai, ce om rău era printre noi şi nu am băgat de seamă. Negreşit, vrăjmaş al lui Dumnezeu a fost unul ca acesta! De aceea nu i se îngăduie nici să fie îngropat”. Noi, însă, ca să nu ajungem să ne fie cu neputinţă să stăm în casă din pricina trupului care ar fi început să se strice, l-am scos afară şi, chiar dacă ploaia cădea încă cu putere, l-am îngropat aşa cum am putut.
Mama, fiind de acum şi mai slobodă, se desfrâna cu mai multă neruşinare. Aproape că făcuse din locuinţa noastră o casă de pierzanie şi ne risipea averea în desfătări necontenite, aşa încât ajunsesem în pragul sărăciei. Trecând în acest chip mai multă vreme, i-a venit şi ei sorocul morţii şi a avut parte de o astfel de înmormântare, încât ai fi zis că şi văzduhul ajută la îngropăciune.
După săvârşirea mamei eu deja trecusem de vârsta copilăriei şi începeau să se ivească în mine şi să mă stârnească poftele trupeşti. Într-o seară mi-a venit un gând: «Ce viaţă să aleg?» Şi îmi ziceam în sinea mea: «Oare să aleg viaţa tatălui meu şi să petrec cu bunătate, cuvioşie şi cumpătare? Dar acela nu a avut parte de nici un bun vieţuind astfel; şi după ce s-a istovit în boli şi necazuri, a murit fără să i se îngăduie nici măcar să fie îngropat ca ceilalţi oameni. Dacă o asemenea petrecere a fost pe placul lui Dumnezeu, de ce a fost ispitit de atâtea rele? Iar vieţuirea mamei oare cum a fost? Nu s-a împărtăşit de desfătări şi plăceri neîncetate, ducându-se din viaţa aceasta sănătoasă şi fără să fi pătimit ceva? Aşa trebuie, deci, să vieţuiesc şi eu. Căci e mai bine să te încrezi în ceea ce îţi văd ochii decât în cuvintele altora».
Cum socoteam eu, nefericita, să păşesc pe urmele mamei mele, s-a făcut între timp noapte şi m-a luat somnul. Mi s-a înfăţişat atunci un bărbat mare la trup şi înfricoşător la chip, care m-a privit cu mânie şi sălbăticie şi m-a întrebat cu voce aprigă: «Spune-mi, care-s gândurile inimii tale?» Eu m-am cutremurat toată şi nu îndrăzneam nici să-l privesc. Iar el îmi spune iarăşi, cu glas aspru: «Răspunde-mi, ce gândeşti?» Cum m-a văzut că am înlemnit cu totul de frică şi că-mi ieşisem din minţi, mi-a adus el aminte de toate câte cugetasem. Iar eu, venindu-mi puţin în fire şi neputând să tăgăduiesc, m-am întors spre rugăminte, cerându-i să fiu învrednicită de iertare.
Atunci el mi-a luat mâna şi mi-a spus: «Vino să-ţi vezi mama şi tatăl şi după aceea alege-ţi viaţa pe care vrei să o duci». M-a luat, deci, şi m-a dus într-o câmpie mare cu livadă, unde erau tot felul de pomi, încărcaţi cu felurite roade, a căror frumuseţe covârşea cuvintele [omeneşti]. Şi cum umblam pe acolo dimpreună cu dânsul, mi-a ieşit în cale tata, m-a luat în braţe şi a început să mă sărute, numindu-mă copil dorit. L-am îmbrăţişat şi eu, rugâdu-l să-mi îngăduie să stau cu el. Şi mi-a zis: «Acum nu-i cu putinţă aceasta. Dacă însă vrei să mergi pe urmele mele, nu după multă vreme vei veni aici».
Cum eu iarăşi îl rugam să rămân cu el, îngerul m-a tras de mână şi mi-a spus: «Vino să-ţi vezi şi mama, ca să cunoşti din fapte care vieţuire ţi-e de folos să alegi». M-a dus, deci, la o casă întunecată foarte, plină de tremur şi tulburare. Îmi arătă acolo un cuptor de foc, aprins şi clocotind cumplit, şi pe câţiva, înfricoşători la chip, care stăteau lângă cuptor. Privind în cuptor, am văzut-o pe mama mea afundată până la gât în foc; o mulţime nenumărată de viermi o mâncau din toate părţile, iar dinţii îi clănţăneau şi îi scrâşneau, din pricina durerii. Văzându-mă şi dânsa, m-a strigat văitându-se: «Vai, copilă, ce dureri de neîndurat! Vai, ce cazne fără de sfârşit! Vai mie, nenorocita! Căci pentru o mică plăcere mi-am pricinuit asemenea chinuri. Vai mie, nefericita! Că pentru desfătări vremelnice, acum mă chinuiesc veşnic. Fie-ţi milă, copilă, de mama ta care astfel se mistuie şi se topeşte. Adu-ţi aminte că eu te-am crescut şi mă miluieşte; dă-mi mâna şi scoate-mă de aici!» Şi fiindcă eu m-am ferit din pricina celor de faţă, neîndrăznind nici măcar să mă apropii, ea a început să strige din nou cu lacrimi: «Copila mea, ajută-mă şi nu trece cu vederea jeluirile mamei tale. Nu o trece cu vederea pe cea chinuită atât de cumplit în gheena focului şi roasă de viermele neadormit».
Atunci mi s-a frânt inima din pricina ei şi am întins mâna să o trag în sus. Însă focul acela mi s-a atins puţin de mână şi am simţit o durere atât de puternică încât am început să urlu şi să suspin cu lacrimi. Atunci, la ţipetele mele, s-au trezit cei din casă şi, sculându-se şi aprinzând făclii, au alergat la mine întrebându-mă stăruitor care-i pricina tânguirilor mele. Iar eu mi-am venit în fire şi le-am povestit cele văzute. De atunci încolo am râvnit vieţuirea tatălui meu şi mă rog să o dobândesc şi să ajung în locul în care este el. Căci, cu harul lui Dumnezeu, am fost încredinţată din fapte ce fel de cinste şi slavă sunt gătite celor care aleg să trăiască cu dreptate şi cuvioşie, şi ce cazne îi aşteaptă pe cei care îşi irosesc viaţa în desfătări»”.
(Patericul egiptean)
"Un Bătrân a povestit [următoarele]: „Era o fecioară în vârstă, care sporise mult în frica lui Dumnezeu. Odată am întrebat-o despre pricina lepădării sale de lume şi ea mi-a istorisit acestea: «Eu, minunate, atunci când încă eram copil, aveam un tată blând şi blajin după purtare, însă neputincios şi bolnăvicios la trup, încât cea mai mare parte a vieţii sale a petrecut-o ţintuit la pat. Trăia retras, într-aşa măsură încât de-abia de se întâlnea vreodată cu cineva. Când era sănătos îşi lucra cu sârguinţă pământul şi, îndeletnicindu-se cu aceasta, aducea acasă roadele muncii sale. Era atât de tăcut, încât cei care nu îl cunoşteau credeau că e mut.
Aveam şi o mamă a cărei purtare era întru toate potrivnică firii tatălui meu. Căci iscodea şi cele de dincolo de ţinutul nostru. Era atât de vorbăreaţă cu toată lumea, încât nu o văzuse nimeni tăcând vreodată, câtuşi de puţin; fie se certa şi se ciondănea, fie vorbea necuviincios şi fără rânduială. Mare parte a timpului şi-o petrecea îmbătându-se cu vin alături de bărbaţi stricaţi. Şi era mult cheltuitoare ca o desfrânată, chivernisind rău bunurile casei şi averile, care, deşi nu erau puţine, nu ne puteau ajunge – căci tatăl meu lăsase în seama ei ocârmuirea gospodăriei. Însă chiar aşa trăind, n-a întâlnit nicicând vreo boală trupească, nici n-a simţit vreo durere, având în toată viaţa trupul teafăr şi sănătos.
S-a întâmplat ca tatăl meu, după ce s-a istovit de bolile sale îndelungate, să moară. Atunci afară s-a stârnit îndată furtună cu tunete şi fulgere necontenite. Din cer se pogora fără răgaz o ploaie atât de năprasnică, încât vreme de trei zile nu am putut câtuşi de puţin scoate capul afară din casă; şi în tot acest răstimp tata zăcea înăuntru, neîngropat. Văzând aceasta, oamenii din sat au început să spună pe seama celui adormit cleveteli nenumărate. Ziceau: „Vai, ce om rău era printre noi şi nu am băgat de seamă. Negreşit, vrăjmaş al lui Dumnezeu a fost unul ca acesta! De aceea nu i se îngăduie nici să fie îngropat”. Noi, însă, ca să nu ajungem să ne fie cu neputinţă să stăm în casă din pricina trupului care ar fi început să se strice, l-am scos afară şi, chiar dacă ploaia cădea încă cu putere, l-am îngropat aşa cum am putut.
Mama, fiind de acum şi mai slobodă, se desfrâna cu mai multă neruşinare. Aproape că făcuse din locuinţa noastră o casă de pierzanie şi ne risipea averea în desfătări necontenite, aşa încât ajunsesem în pragul sărăciei. Trecând în acest chip mai multă vreme, i-a venit şi ei sorocul morţii şi a avut parte de o astfel de înmormântare, încât ai fi zis că şi văzduhul ajută la îngropăciune.
După săvârşirea mamei eu deja trecusem de vârsta copilăriei şi începeau să se ivească în mine şi să mă stârnească poftele trupeşti. Într-o seară mi-a venit un gând: «Ce viaţă să aleg?» Şi îmi ziceam în sinea mea: «Oare să aleg viaţa tatălui meu şi să petrec cu bunătate, cuvioşie şi cumpătare? Dar acela nu a avut parte de nici un bun vieţuind astfel; şi după ce s-a istovit în boli şi necazuri, a murit fără să i se îngăduie nici măcar să fie îngropat ca ceilalţi oameni. Dacă o asemenea petrecere a fost pe placul lui Dumnezeu, de ce a fost ispitit de atâtea rele? Iar vieţuirea mamei oare cum a fost? Nu s-a împărtăşit de desfătări şi plăceri neîncetate, ducându-se din viaţa aceasta sănătoasă şi fără să fi pătimit ceva? Aşa trebuie, deci, să vieţuiesc şi eu. Căci e mai bine să te încrezi în ceea ce îţi văd ochii decât în cuvintele altora».
Cum socoteam eu, nefericita, să păşesc pe urmele mamei mele, s-a făcut între timp noapte şi m-a luat somnul. Mi s-a înfăţişat atunci un bărbat mare la trup şi înfricoşător la chip, care m-a privit cu mânie şi sălbăticie şi m-a întrebat cu voce aprigă: «Spune-mi, care-s gândurile inimii tale?» Eu m-am cutremurat toată şi nu îndrăzneam nici să-l privesc. Iar el îmi spune iarăşi, cu glas aspru: «Răspunde-mi, ce gândeşti?» Cum m-a văzut că am înlemnit cu totul de frică şi că-mi ieşisem din minţi, mi-a adus el aminte de toate câte cugetasem. Iar eu, venindu-mi puţin în fire şi neputând să tăgăduiesc, m-am întors spre rugăminte, cerându-i să fiu învrednicită de iertare.
Atunci el mi-a luat mâna şi mi-a spus: «Vino să-ţi vezi mama şi tatăl şi după aceea alege-ţi viaţa pe care vrei să o duci». M-a luat, deci, şi m-a dus într-o câmpie mare cu livadă, unde erau tot felul de pomi, încărcaţi cu felurite roade, a căror frumuseţe covârşea cuvintele [omeneşti]. Şi cum umblam pe acolo dimpreună cu dânsul, mi-a ieşit în cale tata, m-a luat în braţe şi a început să mă sărute, numindu-mă copil dorit. L-am îmbrăţişat şi eu, rugâdu-l să-mi îngăduie să stau cu el. Şi mi-a zis: «Acum nu-i cu putinţă aceasta. Dacă însă vrei să mergi pe urmele mele, nu după multă vreme vei veni aici».
Cum eu iarăşi îl rugam să rămân cu el, îngerul m-a tras de mână şi mi-a spus: «Vino să-ţi vezi şi mama, ca să cunoşti din fapte care vieţuire ţi-e de folos să alegi». M-a dus, deci, la o casă întunecată foarte, plină de tremur şi tulburare. Îmi arătă acolo un cuptor de foc, aprins şi clocotind cumplit, şi pe câţiva, înfricoşători la chip, care stăteau lângă cuptor. Privind în cuptor, am văzut-o pe mama mea afundată până la gât în foc; o mulţime nenumărată de viermi o mâncau din toate părţile, iar dinţii îi clănţăneau şi îi scrâşneau, din pricina durerii. Văzându-mă şi dânsa, m-a strigat văitându-se: «Vai, copilă, ce dureri de neîndurat! Vai, ce cazne fără de sfârşit! Vai mie, nenorocita! Căci pentru o mică plăcere mi-am pricinuit asemenea chinuri. Vai mie, nefericita! Că pentru desfătări vremelnice, acum mă chinuiesc veşnic. Fie-ţi milă, copilă, de mama ta care astfel se mistuie şi se topeşte. Adu-ţi aminte că eu te-am crescut şi mă miluieşte; dă-mi mâna şi scoate-mă de aici!» Şi fiindcă eu m-am ferit din pricina celor de faţă, neîndrăznind nici măcar să mă apropii, ea a început să strige din nou cu lacrimi: «Copila mea, ajută-mă şi nu trece cu vederea jeluirile mamei tale. Nu o trece cu vederea pe cea chinuită atât de cumplit în gheena focului şi roasă de viermele neadormit».
Atunci mi s-a frânt inima din pricina ei şi am întins mâna să o trag în sus. Însă focul acela mi s-a atins puţin de mână şi am simţit o durere atât de puternică încât am început să urlu şi să suspin cu lacrimi. Atunci, la ţipetele mele, s-au trezit cei din casă şi, sculându-se şi aprinzând făclii, au alergat la mine întrebându-mă stăruitor care-i pricina tânguirilor mele. Iar eu mi-am venit în fire şi le-am povestit cele văzute. De atunci încolo am râvnit vieţuirea tatălui meu şi mă rog să o dobândesc şi să ajung în locul în care este el. Căci, cu harul lui Dumnezeu, am fost încredinţată din fapte ce fel de cinste şi slavă sunt gătite celor care aleg să trăiască cu dreptate şi cuvioşie, şi ce cazne îi aşteaptă pe cei care îşi irosesc viaţa în desfătări»”.
(Patericul egiptean)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu