BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
Sfântul Apostol Pavel dedică un imn fără seamăn dragostei, cum citim la II Corinteni, capitolul 13, care „nu cade niciodată”, pentru că „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”. Două sunt marile puteri care există în viaţă: iubirea dezinteresată şi smerenia paşnică.
Iubirea dezinteresată este proiectată de soarele dătător de viaţă, care se jertfeşte încontinuu pentru a oferi căldura şi lumina lui tuturor, fără excepţii, fără să spere şi să aştepte nimic. Cu smerenie paşnică funcţionează pământul nostru, care, deşi toţi îl călcăm şi aruncăm gunoaiele pe el, rămâne statornic şi ne oferă roadele lui curate şi bogăţiile sale preţioase. Dacă aceste două puteri ar dispărea, atunci omul ar pieri de pe faţa pământului. Omul care a dobândit aceste două virtuţi a devenit universal, sobornicesc, mondial, mare binefăcător, sfânt.
Poruncile Domnului sunt un drum, o scară care ne urcă pe toţi la cer, care ne conduce la Dumnezeu. Multe sunt căile şi mijloacele care îl duc pe creştinul ortodox în împărăţia lui Dumnezeu, dar în realitate este una singură, care se împarte în mai multe, potrivit cu posibilităţile şi înţelegerea fiecăruia dintre noi, care suntem chemaţi să le aplicăm în viaţă de bună voie, şi nu din silă.
Spunând căi sau mijloace, mă refer la virtuţi creştine, îndeosebi dragostea şi smerenia, însuşirile caracteristice ale trăirii ortodoxe, şi în mod cu totul deosebit la cea mai mare şi mai înaltă dintre ele: dragostea. Fericit este cel ce a îmbrăţişat sau şi a însuşit dragostea dumnezeiască, zice Sfântul Simeon Noul Teolog, căci nu se va ocupa de cele trecătoare şi de lucruri fără rost, ci pe primul plan va pune cele de folos şi plăcute lui Dumnezeu.
Dragostea, spun Sfinţii Părinţi, este dascălul proorocilor, învăţătorul Sfinţilor Apostoli, puterea mucenicilor, inspiraţia vârfurilor monahismului creştin şi desăvârşirea tuturor sfinţilor. Cel care nu L iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat aleargă zadarnic, şi nicicând nu L va putea ajunge dacă mai întâi nu l iubeşte pe aproapele său. Căci dragostea se referă mai întâi la Dumnezeu, şi apoi la aproapele nostru. Toată Sfânta Scriptură, de la cartea Facerii şi până la cea a Apocalipsei, este străbătută ca un fir roşu de aceste două porunci ale ei.
Însă dragostea faţă de Dumnezeu se oglindeşte în iubirea aproapelui, cum spune Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul, căci omul este creat după chipul lui Dumnezeu, urmând ca asemănarea să o realizeze creştinul ortodox prin fapte potrivite cu poruncile lui Dumnezeu.
Fără dragoste nu este cu putinţă să fii plăcut lui Dumnezeu. În faţa iubirii se deschid toate uşile, iar în faţa urii, potrivnică ei, nu se deschide nicio uşă, iar rugăciunea celui care urăşte nu are puterea să se ridice la Dumnezeu, ci se împrăştie ca fumul jertfei lui Cain.
Pentru a urma învăţătura creştină ortodoxă este nevoie de a ne însuşi mai întâi dragostea, „căci lumea întreagă va cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei când pacea veţi păzi o pururi şi va fi dragoste între voi”, ne învaţă Mântuitorul. Poruncă vă dau vouă „să vă iubiţi unii pe alţii, precum v am iubit şi Eu pe voi”.
Să nu uităm că Dumnezeu din iubire l a făcut pe om şi pentru a l salva din ghearele păcatului, în care a căzut din lucrarea diavolului; S a făcut om, ca omul să se întoarcă înapoi la locul de unde a căzut cu atâta ruşine.
Din iubire, Sfinţii Apostoli au alergat să propovăduiască lumii pe Dumnezeu. Pentru iubire şi au vărsat sângele mulţimile monahilor, ca să fie slăvită soborniceasca şi apostoleasca Biserică, împreună cu distinşii ierarhi, următorii Sfinţilor Apostoli, cunoscuţi sub denumirea de „Sfinţii Sfinţiţi Mucenici”.
Creştinismul nu este o teorie searbădă, ci este trăirea acestei vieţi pentru Dumnezeu şi pentru aproapele nostru, aşa cum au trăit o toţi Sfinţii de a lungul veacurilor creştine, urmată de faptele iubirii, căci „credinţa fără fapte este moartă”.
Pentru desăvârşirea dragostei creştine, Iisus Hristos ne a poruncit „să iubim pe vrăjmaşii noştri”. Nicio religie, din cursul veacurilor şi până în prezent, nu a pretins adepţilor ei să şi iubească vrăjmaşii.
De aici adevărata iubire, care este motorul, adâncul sau miezul Dragostei creştine. Este de neconceput ca o dragoste desăvârşită să şi abandoneze vrăjmaşii; trebuie să ne rugăm pentru ei. Exemple ne a dat însuşi Mântuitorul: „Tată, iartă i, că nu ştiu ce fac”. Sfântul Apostol, întâiul mucenic şi Arhidiacon Ştefan: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Apoi, rând pe rând, şirul nesfârşit al credincioşilor, de a lungul erei creştine.
Credinţa şi nădejdea, cele două virtuţi cardinale, vor înceta odată ajuns creştinul în faţa lui Dumnezeu, iar dragostea se contopeşte cu Dumnezeu, căci „Dumnezeu dragoste este”. Fără dragoste orice ai face, toată osteneala n are valoare, cum spune Sfântul Apostol Pavel, e fără rost.
Dacă dragostea este atât de necesară unui creştin ortodox pentru a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu, spre a nu pierde osteneala, este mare nevoie de o altă virtute, numită smerenia, care acoperă ca o mantie faptele cele bune.
Cel smerit vorbeşte mai mult prin fapte, prin comportare, prin felul de a se prezenta printre semenii săi, şi nu se laudă niciodată, căci ştiut este că: „lauda de sine nu miroase a bine”. Omul smerit este plăcut lui Dumnezeu şi de temut diavolului. Pe cel smerit nu l vei vedea niciodată certându se cu semenul său. Nu l vei vedea lipsă de la datoria lui, nu l vei găsi acolo unde nu este căutat. Smerenia atrage mila lui Dumnezeu asupra celui păcătos, care primeşte iertarea cea mult dorită. Manase, regele iudeilor, a făcut mult rău înaintea lui Dumnezeu, băgând idoli în templu. Regele David s a făcut vinovat de două păcate: uciderea şi adulterul. Sfântul Apostol Petru s a lepădat de Hristos. Sfântul Apostol Pavel l a prigonit pe Hristos şi în plus a păzit hainele celor care îl ucideau cu pietre pe Sfântul Ştefan. Sfânta Maria Egipteanca, pentru 17 ani petrecuţi în păcat, s a nevoit 47 de ani în pustiul Iordanului, şi alţii, la nesfârşit, s au smerit şi au cerut iertare, iar Mântuitorul le a acordat o cu milostivirea Sa cea nemărginită. Exemplele celor reabilitaţi, sau care au ars de neţărmurită dragoste pentru Dumnezeu, nu s au terminat. Au fost şi vor mai fi.
Mântuitorul Iisus Hristos „chemându-i la Sine le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai nea-murilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 42-43). Le atrage atenția că între cei care stăpânesc în lumea aceasta și cei care vor să ocupe un loc de frunte în Împărăția lui Dumnezeu este o diferență mare. Mai-marii lumii acesteia domnesc și stăpânesc peste semenii lor, iar cei mai mari din Împărăția lui Dumnezeu slujesc fraților lor.
Stăpânitorii acestei lumi primesc de la supușii lor închinarea folosindu-se de frică. Caută să obțină această închinare întemeind-o pe puterea și pe averea lor. În Împărăția lui Dumnezeu, întâietatea se câștigă însă prin slujire, prin smerenie, prin deșertare de sine: „Căci, oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca, 14, 11).
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Sfântul Apostol Pavel: «Cu nimic pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine» (I Corinteni 4, 4)… Pe când mândria este moartea virtuților și viața păcatelor, smerenia este moartea păcatelor și viața virtuților”.
Iată, aşadar, caracteristicile sau însuşirile vieţii creştinului ortodox. Dragostea şi smerenia sunt virtuţile cele mai înalte, ce duc pe creştinul ortodox în faţa lui Dumnezeu, sublima dorinţă a sufletului.
Vrăjmaşul neamului omenesc, diavolul, pândeşte cu vicleşug timpul prielnic, când poate interveni ca la dreptul Iov, să fure aceste fapte bune, prin mândrie, cu tot cortegiul ei. De aceea Sfântul Nil de Sorska spune: „De vei îndrăzni să treci măsura ta, vei pierde şi pe cele ce le ai”. De aici rezultă că idealul vieţii creştine nu este facerea de minuni, învierea morţilor, tămăduirea bolnavilor, „ci desăvârşita smerenie”, spun Sfinţii Părinţi ai Filocaliei.
Smerenia este dreapta socoteală, este a nu te crede mai mult decât eşti. Tot ce trece peste această măsură este de la diavolul şi constituie un păcat al mândriei. Sfinţii Părinţi spun că: „smerenia este o clădire ce nu se ridică decât pe ruinele mândriei”.
Fără smerenie, nu există dragoste faţă de cei din jurul tău. Ca atare, fără smerenie nu poate fi ascultare sau supunere faţă de Dumnezeu, faţă de cei sus puşi, faţă de părinţi, profesori, preoţi.
Fără smerenie şi dragoste se destramă căsnicia, se distruge familia, nu se respectă legile statului în care trăim şi muncim, nu se ţine cont de omenie, nu se ţine seamă că tu, muritorule, eşti un nimic, te crezi totuşi deasupra altora, dispreţuindu i fără frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni, pe cei cărora le eşti dator cu preţuirea, cu cinstea şi cu supunerea.
Smerenia aduce cele mai mari foloase creştinismului, asigură păstrarea unităţii bisericii şi integritatea nealterată a credinţei, iar în ultimă instanţă mântuirea credincioşilor.
Exemplul desăvârşit al smereniei ni l a dat Iisus Hristos, Care s a pogorât din cer pe pământ, pentru negrăita Sa dragoste, şi în genere toţi sfinţii, care au pus în prim plan dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Omul smerit are dragoste faţă de cei mai mici ca el şi supunere curată faţă de cei mai mari decât el. Pe toţi îi consideră de valoare şi nimeni în ochii lui nu apare dispreţuit.
Două „puteri” a dat Domnul ucenicilor Săi. Prima „putere” este de vindecare a răului provocat de
lucrările demonice.
„Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă“ (Matei 10,1).
Cea de-a doua „putere” li s-a dat apostolilor cu puţin timp înainte de patimi, pe când se certau cine să fie primul în împărăţia lui Dumnezeu.
„Cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele, dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru“ (Marcu 10, 42-43).
Se referă la felul în care ne purtăm cu ceilalţi. Această „putere” trebuie să fie jertfelnică, slujitoare faţă de durerile lor.
Aşadar, o dublă putere: slujirea smerită a semenului şi puterea întru Duhul Sfânt asupra duhurilor necurate. Ne referim la două aripi, teoretică şi practică, pe care trebuie să le aibă orice om, pentru a putea zbura în sferele lui Dumnezeu, încât să tragă după sine şi lumea.
Părintele Porfirie, de mic copil lucra cu stăruinţă, asculta cu bunătate de toţi, îl iubea pe stăpânul lui, îi păsa de munca altuia, acoperea cu simplitate golurile altor funcţionari şi se încărca cu ore de muncă peste program. Şi Dumnezeu, prin evenimente dureroase, dar nu întâmplătoare, l-a condus în Sfântul Munte pentru a dobândi şi curăţia minţii, iluminarea inimii, înfrânarea, iluminarea dumnezeiască, discernământul, străvederea, înainte-vederea. Astfel, prin cele două aripi puternice, l-a scos în lume pentru a o ajuta substanţial. Era bun, adică practic, dar şi puternic, adică teoretic. In felul acesta, a lucrat cele două puteri pe care le-a oferit Hristos ucenicilor Săi.
Dacă eşti doar bun, rişti să te mănânce lupii ca pe o oaie blândă. Dacă eşti doar puternic, eşti în primejdie să tai capete fără discernământ şi să-i răneşti pe ceilalţi. Ai nevoie de Crucea Iubirii şi a Răbdării, dar şi de Sabia Duhului, pentru a „tăia răul din rădăcini”. Mulţi oameni puternici, întrucât nu au bunătate, devin severi şi brutali. Însă se întâmplă şi invers. Părintele Porfirie le spunea ucenicilor săi: „Iată, omul acesta odată era bun, dar acum nu mai este”. De ce oare? Trebuie să fii foarte puternic – cu harul Sfantului Duh – pentru a rămâne până la sfârşit bun. Dacă eşti bun fără să fii puternic, la urmă te vor jupui, te vor jumuli, sau, împotrivindu-te şi apărându-te, vei deveni brutal, violent, nervos. Cineva mi-a mărturisit: „Ştii, părinte, imediat după ce am fost hirotonit, eram ca un înger. Foarte ascultător, bun şi liniştit. Acum, în necazurile şi greutăţile vieţii, am devenit brutal şi nervos“. De unde să ştie, sărmanul, că, dacă s-ar fi aflat întru Duhul Sfânt, n-ar fi fost nervos. Problema lui nu erau ceilalţi, ci absența Sfântului Duh din viata sa.
Dacă cineva trăieşte o viaţă bisericească, dar nu are simplitate, mărinimie, bunăvoinţă, sensibilitate, râvnă, nerăutate, poate deveni un egoist grosolan. Pe de altă parte, dacă cineva are oarece bunătate în inima lui, dar nu trăieşte viaţa lui Hristos, poate deveni „încasator de palme”, poate ajunge ca vai de el, în mizerie, căci nu va cunoaşte adevărul şi va face multe gafe.
Măsura de aur a mântuirii şi a izbânzii: dispoziţia de a renunţa la confortul meu, pentru ca fratele meu să-şi găsească confortul şi odihna. În felul acesta, intri pe frecvenţa lui Dumnezeu. Desigur şi această renunţare presupune putere întru Duhul Sfânt, fiindcă, dacă renunţi încontinuu fără să primeşti întărire de la Dumnezeu, în cele din urmă vei ajunge ca un ceas dezacordat. Părintele Paisie povesteşte multe întâmplări minunate pe care le-a trăit în perioada războiului, când a scăpat de inamici pentru că a ales să intre în linia întâi, pentru a se jertfi el însuşi – care era necăsătorit – şi pentru a scăpa ceilalţi, care aveau familie. A făcut ca părintele Porfirie: de mic era bun, gata de a se jertfi – avea o aripă. În Sfântul Munte a dobândit-o şi pe cea de-a doua, puterea de la harul Sfântului Duh.
La fel se întâmplă şi în viaţa părintelui Iacov Tsalikis. De mic a învăţat de la mama lui să ofere mai întâi vizitatorilor şi străinilor şi după aceea, ce mai rămânea, îi revenea familiei lui. Apoi, la mănăstire, a dobândit puterea Sfântului Duh.
La fel i s-a întâmplat şi unui prieten monah din Sfântul Munte. De mic copil era mărinimos, se interesa mai întâi de ceilalţi, voia să-i mulţumească şi să-i bucure pe oameni, respecta libertatea fiecăruia. Din această pricină, l-a ales părintele Porfirie şi l-a trimis în Sfântul Munte, pentru a dobândi şi cea de-a doua aripă şi în felul acesta să ajungă să-i ajute şi să-i călăuzească pe oameni spre bine.
Acest monah aghiorit a avut odată un vis: în mâna dreaptă ţinea o cruce imensă, iar în cealaltă o sabie mare. Crucea închipuie răbdarea, smerenia, asceza, înfrânarea, rugăciunea, postul. Sabia închipuie agerimea, trezvia, înţelepciunea, prezenţa de spirit, discernământul şi puterea. Hristos, Care îi tămăduia pe bolnavi, n-a şovăit să ridice şi biciul şi să-i fugărească pe preoţii vicleni şi răpitori.
Oaia cea blândă, atunci când se află între lupi, este rănită, iar la urmă o vor mânca. E nevoie de toiag pentru a-i alunga pe lupi. Adică de inteligenţă, înţelepciune, agerime, isteţime, discernământ, pledoarie. De harul Sfântului Duh.
Astăzi avem nevoie şi de cruce şi de sabie. Poporul spune: „Cu crucea în mână merge acesta? N-o să facă nimic!”. Dacă eşti doar bun în lume, lumea te va jupui şi te va slăbi. Dacă eşti doar puternic, riştisă devii aspru şi să tai capete fără discernământ, dupa cum am spus. Ai nevoie de ambele aripi pentru a zbura. Să fii desăvârşit în cele practice, adică bun fata de ceilalţi, dar şi desăvârşit în cele teoretice, adică sa ai cunoaştere dumnezeiască, curăţie a minţii.
Din păcate, îndeosebi biserica apuseană – şi am putea să spunem, în general, creştinismul în vremea noastră – se sprijină doar pe o aripă, cea practică, si, în consecinţă, nu poate entuziasma şi stimula inimile oamenilor spre Dumnezeu. Însă nu asta e nenorocirea. Lipsa de înţelepciune se află în altă parte. Să crezi că ai două aripi, că eşti creştin desăvârşit, că păzesti poruncile lui Hristos, în vreme ce nici n-ai pus piatra de temelie.
Pentru a înţelege dacă eşti fotbalist bun sau rău trebuie să joci în cea mai bună echipă. Te făleşti într-o echipă de amatori, dar când te vei afla printre profesionişti, n-o să ştii unde să te ascunzi. Iar daca mai mergi şi într-o ţară străină, ca Brazilia, unde vei juca cu cei mai buni jucători din lume, atunci chiar si primul de ai fi în ţinuturile tale, iarăşi vei fi umilit.
Doar lângă Sfinţi vei putea conştientiza nivelul la care te afli şi faptul că bunătatea ta este abia la început. Domnul îi certa pe evrei nu pentru păcatele lor, ci pentru tăinuirea lor. Viclenia nu este păcat, ci tăinuirea ei, pentru a nu te smeri înaintea oamenilor. E o amăgire înfricoşătoare ca oamenii să admire hainele curate pe care le porţi, iar trupul tău să fie plin de mizerie. Dacă Dumnezeu vrea să te mântuiasca trebuie ca la un moment dat să-ţi arunce haina, pentru a vădi trupul tău murdar, pentru ca ceilalţi să te dispretuiască sau să te uiţi tu însuţi în oglindă şi să simti scârbă, încât să mergi să te speli.
Si Dumnezeu a aruncat de pe copilul Său iubit, Israel, haina lui curată (templul lui Solomon, jertfele, purificarea), pentru a se vădi împietrirea inimii lui, viclenia şi mizeria interioară. Din păcate însă, deşi astazi iudeii sunt dezbrăcaţi de harul lui Dumnezeu, nu vor să-şi vadă goliciunea şi încearcă să îmbrace şi lumea cu vicleniile lor.
Apostolul Pavel spune despre Hristos: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume. Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt, şi si mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 8-11). Amin (postat pe fb de ioan monahul)
Ce exemplu mai minunat pentru noi decât Domnul Iisus Hristos – Soarele nostru.
Sfântul Apostol Pavel dedică un imn fără seamăn dragostei, cum citim la II Corinteni, capitolul 13, care „nu cade niciodată”, pentru că „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”. Două sunt marile puteri care există în viaţă: iubirea dezinteresată şi smerenia paşnică.
Iubirea dezinteresată este proiectată de soarele dătător de viaţă, care se jertfeşte încontinuu pentru a oferi căldura şi lumina lui tuturor, fără excepţii, fără să spere şi să aştepte nimic. Cu smerenie paşnică funcţionează pământul nostru, care, deşi toţi îl călcăm şi aruncăm gunoaiele pe el, rămâne statornic şi ne oferă roadele lui curate şi bogăţiile sale preţioase. Dacă aceste două puteri ar dispărea, atunci omul ar pieri de pe faţa pământului. Omul care a dobândit aceste două virtuţi a devenit universal, sobornicesc, mondial, mare binefăcător, sfânt.
Poruncile Domnului sunt un drum, o scară care ne urcă pe toţi la cer, care ne conduce la Dumnezeu. Multe sunt căile şi mijloacele care îl duc pe creştinul ortodox în împărăţia lui Dumnezeu, dar în realitate este una singură, care se împarte în mai multe, potrivit cu posibilităţile şi înţelegerea fiecăruia dintre noi, care suntem chemaţi să le aplicăm în viaţă de bună voie, şi nu din silă.
Spunând căi sau mijloace, mă refer la virtuţi creştine, îndeosebi dragostea şi smerenia, însuşirile caracteristice ale trăirii ortodoxe, şi în mod cu totul deosebit la cea mai mare şi mai înaltă dintre ele: dragostea. Fericit este cel ce a îmbrăţişat sau şi a însuşit dragostea dumnezeiască, zice Sfântul Simeon Noul Teolog, căci nu se va ocupa de cele trecătoare şi de lucruri fără rost, ci pe primul plan va pune cele de folos şi plăcute lui Dumnezeu.
Dragostea, spun Sfinţii Părinţi, este dascălul proorocilor, învăţătorul Sfinţilor Apostoli, puterea mucenicilor, inspiraţia vârfurilor monahismului creştin şi desăvârşirea tuturor sfinţilor. Cel care nu L iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat aleargă zadarnic, şi nicicând nu L va putea ajunge dacă mai întâi nu l iubeşte pe aproapele său. Căci dragostea se referă mai întâi la Dumnezeu, şi apoi la aproapele nostru. Toată Sfânta Scriptură, de la cartea Facerii şi până la cea a Apocalipsei, este străbătută ca un fir roşu de aceste două porunci ale ei.
Însă dragostea faţă de Dumnezeu se oglindeşte în iubirea aproapelui, cum spune Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul, căci omul este creat după chipul lui Dumnezeu, urmând ca asemănarea să o realizeze creştinul ortodox prin fapte potrivite cu poruncile lui Dumnezeu.
Fără dragoste nu este cu putinţă să fii plăcut lui Dumnezeu. În faţa iubirii se deschid toate uşile, iar în faţa urii, potrivnică ei, nu se deschide nicio uşă, iar rugăciunea celui care urăşte nu are puterea să se ridice la Dumnezeu, ci se împrăştie ca fumul jertfei lui Cain.
Pentru a urma învăţătura creştină ortodoxă este nevoie de a ne însuşi mai întâi dragostea, „căci lumea întreagă va cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei când pacea veţi păzi o pururi şi va fi dragoste între voi”, ne învaţă Mântuitorul. Poruncă vă dau vouă „să vă iubiţi unii pe alţii, precum v am iubit şi Eu pe voi”.
Să nu uităm că Dumnezeu din iubire l a făcut pe om şi pentru a l salva din ghearele păcatului, în care a căzut din lucrarea diavolului; S a făcut om, ca omul să se întoarcă înapoi la locul de unde a căzut cu atâta ruşine.
Din iubire, Sfinţii Apostoli au alergat să propovăduiască lumii pe Dumnezeu. Pentru iubire şi au vărsat sângele mulţimile monahilor, ca să fie slăvită soborniceasca şi apostoleasca Biserică, împreună cu distinşii ierarhi, următorii Sfinţilor Apostoli, cunoscuţi sub denumirea de „Sfinţii Sfinţiţi Mucenici”.
Creştinismul nu este o teorie searbădă, ci este trăirea acestei vieţi pentru Dumnezeu şi pentru aproapele nostru, aşa cum au trăit o toţi Sfinţii de a lungul veacurilor creştine, urmată de faptele iubirii, căci „credinţa fără fapte este moartă”.
Pentru desăvârşirea dragostei creştine, Iisus Hristos ne a poruncit „să iubim pe vrăjmaşii noştri”. Nicio religie, din cursul veacurilor şi până în prezent, nu a pretins adepţilor ei să şi iubească vrăjmaşii.
De aici adevărata iubire, care este motorul, adâncul sau miezul Dragostei creştine. Este de neconceput ca o dragoste desăvârşită să şi abandoneze vrăjmaşii; trebuie să ne rugăm pentru ei. Exemple ne a dat însuşi Mântuitorul: „Tată, iartă i, că nu ştiu ce fac”. Sfântul Apostol, întâiul mucenic şi Arhidiacon Ştefan: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Apoi, rând pe rând, şirul nesfârşit al credincioşilor, de a lungul erei creştine.
Credinţa şi nădejdea, cele două virtuţi cardinale, vor înceta odată ajuns creştinul în faţa lui Dumnezeu, iar dragostea se contopeşte cu Dumnezeu, căci „Dumnezeu dragoste este”. Fără dragoste orice ai face, toată osteneala n are valoare, cum spune Sfântul Apostol Pavel, e fără rost.
Dacă dragostea este atât de necesară unui creştin ortodox pentru a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu, spre a nu pierde osteneala, este mare nevoie de o altă virtute, numită smerenia, care acoperă ca o mantie faptele cele bune.
Cel smerit vorbeşte mai mult prin fapte, prin comportare, prin felul de a se prezenta printre semenii săi, şi nu se laudă niciodată, căci ştiut este că: „lauda de sine nu miroase a bine”. Omul smerit este plăcut lui Dumnezeu şi de temut diavolului. Pe cel smerit nu l vei vedea niciodată certându se cu semenul său. Nu l vei vedea lipsă de la datoria lui, nu l vei găsi acolo unde nu este căutat. Smerenia atrage mila lui Dumnezeu asupra celui păcătos, care primeşte iertarea cea mult dorită. Manase, regele iudeilor, a făcut mult rău înaintea lui Dumnezeu, băgând idoli în templu. Regele David s a făcut vinovat de două păcate: uciderea şi adulterul. Sfântul Apostol Petru s a lepădat de Hristos. Sfântul Apostol Pavel l a prigonit pe Hristos şi în plus a păzit hainele celor care îl ucideau cu pietre pe Sfântul Ştefan. Sfânta Maria Egipteanca, pentru 17 ani petrecuţi în păcat, s a nevoit 47 de ani în pustiul Iordanului, şi alţii, la nesfârşit, s au smerit şi au cerut iertare, iar Mântuitorul le a acordat o cu milostivirea Sa cea nemărginită. Exemplele celor reabilitaţi, sau care au ars de neţărmurită dragoste pentru Dumnezeu, nu s au terminat. Au fost şi vor mai fi.
Mântuitorul Iisus Hristos „chemându-i la Sine le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai nea-murilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 42-43). Le atrage atenția că între cei care stăpânesc în lumea aceasta și cei care vor să ocupe un loc de frunte în Împărăția lui Dumnezeu este o diferență mare. Mai-marii lumii acesteia domnesc și stăpânesc peste semenii lor, iar cei mai mari din Împărăția lui Dumnezeu slujesc fraților lor.
Stăpânitorii acestei lumi primesc de la supușii lor închinarea folosindu-se de frică. Caută să obțină această închinare întemeind-o pe puterea și pe averea lor. În Împărăția lui Dumnezeu, întâietatea se câștigă însă prin slujire, prin smerenie, prin deșertare de sine: „Căci, oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca, 14, 11).
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Sfântul Apostol Pavel: «Cu nimic pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine» (I Corinteni 4, 4)… Pe când mândria este moartea virtuților și viața păcatelor, smerenia este moartea păcatelor și viața virtuților”.
Iată, aşadar, caracteristicile sau însuşirile vieţii creştinului ortodox. Dragostea şi smerenia sunt virtuţile cele mai înalte, ce duc pe creştinul ortodox în faţa lui Dumnezeu, sublima dorinţă a sufletului.
Vrăjmaşul neamului omenesc, diavolul, pândeşte cu vicleşug timpul prielnic, când poate interveni ca la dreptul Iov, să fure aceste fapte bune, prin mândrie, cu tot cortegiul ei. De aceea Sfântul Nil de Sorska spune: „De vei îndrăzni să treci măsura ta, vei pierde şi pe cele ce le ai”. De aici rezultă că idealul vieţii creştine nu este facerea de minuni, învierea morţilor, tămăduirea bolnavilor, „ci desăvârşita smerenie”, spun Sfinţii Părinţi ai Filocaliei.
Smerenia este dreapta socoteală, este a nu te crede mai mult decât eşti. Tot ce trece peste această măsură este de la diavolul şi constituie un păcat al mândriei. Sfinţii Părinţi spun că: „smerenia este o clădire ce nu se ridică decât pe ruinele mândriei”.
Fără smerenie, nu există dragoste faţă de cei din jurul tău. Ca atare, fără smerenie nu poate fi ascultare sau supunere faţă de Dumnezeu, faţă de cei sus puşi, faţă de părinţi, profesori, preoţi.
Fără smerenie şi dragoste se destramă căsnicia, se distruge familia, nu se respectă legile statului în care trăim şi muncim, nu se ţine cont de omenie, nu se ţine seamă că tu, muritorule, eşti un nimic, te crezi totuşi deasupra altora, dispreţuindu i fără frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni, pe cei cărora le eşti dator cu preţuirea, cu cinstea şi cu supunerea.
Smerenia aduce cele mai mari foloase creştinismului, asigură păstrarea unităţii bisericii şi integritatea nealterată a credinţei, iar în ultimă instanţă mântuirea credincioşilor.
Exemplul desăvârşit al smereniei ni l a dat Iisus Hristos, Care s a pogorât din cer pe pământ, pentru negrăita Sa dragoste, şi în genere toţi sfinţii, care au pus în prim plan dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Omul smerit are dragoste faţă de cei mai mici ca el şi supunere curată faţă de cei mai mari decât el. Pe toţi îi consideră de valoare şi nimeni în ochii lui nu apare dispreţuit.
Două „puteri” a dat Domnul ucenicilor Săi. Prima „putere” este de vindecare a răului provocat de
„Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă“ (Matei 10,1).
Cea de-a doua „putere” li s-a dat apostolilor cu puţin timp înainte de patimi, pe când se certau cine să fie primul în împărăţia lui Dumnezeu.
„Cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele, dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru“ (Marcu 10, 42-43).
Se referă la felul în care ne purtăm cu ceilalţi. Această „putere” trebuie să fie jertfelnică, slujitoare faţă de durerile lor.
Aşadar, o dublă putere: slujirea smerită a semenului şi puterea întru Duhul Sfânt asupra duhurilor necurate. Ne referim la două aripi, teoretică şi practică, pe care trebuie să le aibă orice om, pentru a putea zbura în sferele lui Dumnezeu, încât să tragă după sine şi lumea.
Părintele Porfirie, de mic copil lucra cu stăruinţă, asculta cu bunătate de toţi, îl iubea pe stăpânul lui, îi păsa de munca altuia, acoperea cu simplitate golurile altor funcţionari şi se încărca cu ore de muncă peste program. Şi Dumnezeu, prin evenimente dureroase, dar nu întâmplătoare, l-a condus în Sfântul Munte pentru a dobândi şi curăţia minţii, iluminarea inimii, înfrânarea, iluminarea dumnezeiască, discernământul, străvederea, înainte-vederea. Astfel, prin cele două aripi puternice, l-a scos în lume pentru a o ajuta substanţial. Era bun, adică practic, dar şi puternic, adică teoretic. In felul acesta, a lucrat cele două puteri pe care le-a oferit Hristos ucenicilor Săi.
Dacă eşti doar bun, rişti să te mănânce lupii ca pe o oaie blândă. Dacă eşti doar puternic, eşti în primejdie să tai capete fără discernământ şi să-i răneşti pe ceilalţi. Ai nevoie de Crucea Iubirii şi a Răbdării, dar şi de Sabia Duhului, pentru a „tăia răul din rădăcini”. Mulţi oameni puternici, întrucât nu au bunătate, devin severi şi brutali. Însă se întâmplă şi invers. Părintele Porfirie le spunea ucenicilor săi: „Iată, omul acesta odată era bun, dar acum nu mai este”. De ce oare? Trebuie să fii foarte puternic – cu harul Sfantului Duh – pentru a rămâne până la sfârşit bun. Dacă eşti bun fără să fii puternic, la urmă te vor jupui, te vor jumuli, sau, împotrivindu-te şi apărându-te, vei deveni brutal, violent, nervos. Cineva mi-a mărturisit: „Ştii, părinte, imediat după ce am fost hirotonit, eram ca un înger. Foarte ascultător, bun şi liniştit. Acum, în necazurile şi greutăţile vieţii, am devenit brutal şi nervos“. De unde să ştie, sărmanul, că, dacă s-ar fi aflat întru Duhul Sfânt, n-ar fi fost nervos. Problema lui nu erau ceilalţi, ci absența Sfântului Duh din viata sa.
Dacă cineva trăieşte o viaţă bisericească, dar nu are simplitate, mărinimie, bunăvoinţă, sensibilitate, râvnă, nerăutate, poate deveni un egoist grosolan. Pe de altă parte, dacă cineva are oarece bunătate în inima lui, dar nu trăieşte viaţa lui Hristos, poate deveni „încasator de palme”, poate ajunge ca vai de el, în mizerie, căci nu va cunoaşte adevărul şi va face multe gafe.
Măsura de aur a mântuirii şi a izbânzii: dispoziţia de a renunţa la confortul meu, pentru ca fratele meu să-şi găsească confortul şi odihna. În felul acesta, intri pe frecvenţa lui Dumnezeu. Desigur şi această renunţare presupune putere întru Duhul Sfânt, fiindcă, dacă renunţi încontinuu fără să primeşti întărire de la Dumnezeu, în cele din urmă vei ajunge ca un ceas dezacordat. Părintele Paisie povesteşte multe întâmplări minunate pe care le-a trăit în perioada războiului, când a scăpat de inamici pentru că a ales să intre în linia întâi, pentru a se jertfi el însuşi – care era necăsătorit – şi pentru a scăpa ceilalţi, care aveau familie. A făcut ca părintele Porfirie: de mic era bun, gata de a se jertfi – avea o aripă. În Sfântul Munte a dobândit-o şi pe cea de-a doua, puterea de la harul Sfântului Duh.
La fel se întâmplă şi în viaţa părintelui Iacov Tsalikis. De mic a învăţat de la mama lui să ofere mai întâi vizitatorilor şi străinilor şi după aceea, ce mai rămânea, îi revenea familiei lui. Apoi, la mănăstire, a dobândit puterea Sfântului Duh.
La fel i s-a întâmplat şi unui prieten monah din Sfântul Munte. De mic copil era mărinimos, se interesa mai întâi de ceilalţi, voia să-i mulţumească şi să-i bucure pe oameni, respecta libertatea fiecăruia. Din această pricină, l-a ales părintele Porfirie şi l-a trimis în Sfântul Munte, pentru a dobândi şi cea de-a doua aripă şi în felul acesta să ajungă să-i ajute şi să-i călăuzească pe oameni spre bine.
Acest monah aghiorit a avut odată un vis: în mâna dreaptă ţinea o cruce imensă, iar în cealaltă o sabie mare. Crucea închipuie răbdarea, smerenia, asceza, înfrânarea, rugăciunea, postul. Sabia închipuie agerimea, trezvia, înţelepciunea, prezenţa de spirit, discernământul şi puterea. Hristos, Care îi tămăduia pe bolnavi, n-a şovăit să ridice şi biciul şi să-i fugărească pe preoţii vicleni şi răpitori.
Oaia cea blândă, atunci când se află între lupi, este rănită, iar la urmă o vor mânca. E nevoie de toiag pentru a-i alunga pe lupi. Adică de inteligenţă, înţelepciune, agerime, isteţime, discernământ, pledoarie. De harul Sfântului Duh.
Astăzi avem nevoie şi de cruce şi de sabie. Poporul spune: „Cu crucea în mână merge acesta? N-o să facă nimic!”. Dacă eşti doar bun în lume, lumea te va jupui şi te va slăbi. Dacă eşti doar puternic, riştisă devii aspru şi să tai capete fără discernământ, dupa cum am spus. Ai nevoie de ambele aripi pentru a zbura. Să fii desăvârşit în cele practice, adică bun fata de ceilalţi, dar şi desăvârşit în cele teoretice, adică sa ai cunoaştere dumnezeiască, curăţie a minţii.
Din păcate, îndeosebi biserica apuseană – şi am putea să spunem, în general, creştinismul în vremea noastră – se sprijină doar pe o aripă, cea practică, si, în consecinţă, nu poate entuziasma şi stimula inimile oamenilor spre Dumnezeu. Însă nu asta e nenorocirea. Lipsa de înţelepciune se află în altă parte. Să crezi că ai două aripi, că eşti creştin desăvârşit, că păzesti poruncile lui Hristos, în vreme ce nici n-ai pus piatra de temelie.
Pentru a înţelege dacă eşti fotbalist bun sau rău trebuie să joci în cea mai bună echipă. Te făleşti într-o echipă de amatori, dar când te vei afla printre profesionişti, n-o să ştii unde să te ascunzi. Iar daca mai mergi şi într-o ţară străină, ca Brazilia, unde vei juca cu cei mai buni jucători din lume, atunci chiar si primul de ai fi în ţinuturile tale, iarăşi vei fi umilit.
Doar lângă Sfinţi vei putea conştientiza nivelul la care te afli şi faptul că bunătatea ta este abia la început. Domnul îi certa pe evrei nu pentru păcatele lor, ci pentru tăinuirea lor. Viclenia nu este păcat, ci tăinuirea ei, pentru a nu te smeri înaintea oamenilor. E o amăgire înfricoşătoare ca oamenii să admire hainele curate pe care le porţi, iar trupul tău să fie plin de mizerie. Dacă Dumnezeu vrea să te mântuiasca trebuie ca la un moment dat să-ţi arunce haina, pentru a vădi trupul tău murdar, pentru ca ceilalţi să te dispretuiască sau să te uiţi tu însuţi în oglindă şi să simti scârbă, încât să mergi să te speli.
Si Dumnezeu a aruncat de pe copilul Său iubit, Israel, haina lui curată (templul lui Solomon, jertfele, purificarea), pentru a se vădi împietrirea inimii lui, viclenia şi mizeria interioară. Din păcate însă, deşi astazi iudeii sunt dezbrăcaţi de harul lui Dumnezeu, nu vor să-şi vadă goliciunea şi încearcă să îmbrace şi lumea cu vicleniile lor.
Apostolul Pavel spune despre Hristos: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume. Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt, şi si mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 8-11). Amin (postat pe fb de ioan monahul)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu