BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
Fericiti cei curați cu inima , ca aceia vor vedea pe Dumnezeu ! (3)
Opriți-vă și cunoașteți că eu sunt Dumnezeu”. Acest „opriți-vă” înseamnă liniștirea din partea grijilor vieții, pe cât este cu putință. Fiindcă multele griji vatămă precum tuberculoza. Tuberculoza îl strică încet, încet pe om și îl duce la moarte. Tot astfel și grija cea multă a vieții strică încet, încet pe om și ajunge la moarte cu totul bolnav sufletește.
Acestea sunt foarte cunoscute părinților pustnici, fiindcă niciun pustnic nu a plecat din lume în pustie curat. Nu au coborât din Cer. Toți din lume au plecat plini de patimi și de neputințe și au mers în pustie să se nevoiască. Însă cu ajutorul liniștirii, a rugăciunii și a comunicării cu Dumnezeu, încet, încet s-au izbăvit de împătimirea ce au adus-o din lume și au ajuns la o relație strânsă cu Ziditorul. Și strânsă nu înseamnă nimic altceva, decât că L-au cunoscut în taină pe Dumnezeu. De aceea, la simpla auzire a Numelui lui Dumnezeu le curgeau din ochii lor lacrimi, lacrimi de dragoste. Dacă un mirean păcătos, când aude numele unei persoane iubite, se schimbă în chip pătimaș înlăuntrul său, gândiți-vă, oamenii lui Dumnezeu, care L-au iubit într-o măsură mare, la ce stare de fericire și dumnezeiască dragoste ajung odată cu pomenirea dumnezeiescului Nume.
Avem pe Sfânta Irina Hrisovalantou, care în ciuda faptului că era femeie și firea ei era mai slabă față de cea bărbătească, a ajuns însă să întreacă pe mulți asceți în sporirea duhovnicească. Această Sfântă prin nevoință și-a curățit sufletul și trupul, iar atunci când își ridica mâinile la rugăciune, toată noaptea ieșea din sine. Unde se afla? Duhul Sfânt îi răpea mintea și inima și o unea cu Dumnezeu. Iar în vremea acestei uniri primea daruri dumnezeiești. De aceea, nu obosea deloc. Închisă în chilia ei toată noaptea nu filosofa, nu citea, nu făcea nimic altceva, decât se ruga.
Într-o zi, așa cum era dăruită rugăciunii și contemplării lui Dumnezeu, cu mâinile înălțate la Cer și simțea că nimic în jurul ei nu există în afară de Dumnezeu, diavolul, care o pizmuia mult, i-a dat foc ca să o ardă. O monahie, care a observat aceasta, a apucat să stingă focul. În vremea acestei stingeri a focului a scuturat-o ca să-și vină în sine. Atunci ea i-a spus: „Fiică, un mare rău mi-ai făcut! Căci prin faptul că m-ai scăpat din foc, m-ai lipsit de cununa pe care în acea clipă îngerul mi-o punea pe cap!”. Gândiți-vă, câte vedenii îngerești, câte răpiri ale minții în cealaltă lume a primit în vremea comunicării ei cu Dumnezeu, astfel încât să ajungă să fie încununată de dumnezeiescul înger!
Așadar, atunci când ne liniștim, când dăm deoparte grijile ce nu sunt urgente, când ne închidem în chilia noastră și ne dedăm rugăciunii, în funcție de cât de smerită va fi rugăciunea noastră, vom primi și dumnezeiescul har. Avem atâtea griji, atâtea supărări, atâtea ispite. Nu ne împiedică nimic să ne depărtăm pentru câteva minute și să ridicăm mâinile noastre către Dumnezeu. Este cu neputință să nu primim încredințare lăuntrică. Dumnezeu iubește foarte mult rugăciunea unui copil mic. Cu simplitatea și nerăutatea cu care un copil vorbește cu mama sa și îi cere unele lucruri, cu acest fel de rugăciune putem să devenim și noi plăcuți lui Dumnezeu. Căci dacă nu devenim ca și pruncii – nu cu mintea, ci cu nerăutatea – nu vom putea intra în Împărăția Sa. Orice ai face unui copilaș, după câteva clipe poate să te îmbrățișeze, să te sărute, poate să-ți arate zâmbetul nerăutății, privirea cea curată. Tot astfel trebuie să fie și creștinul, ca să poată cunoaște pe Dumnezeu prin dragostea Lui. Această izbândă o aduce rugăciunea. Căci atunci când cineva se roagă și primește Duhul lui Dumnezeu înlăuntrul său, în vremea ispitei îl înfruntă pe aproapele său cu nerăutate.
De multe ori simțim răutate și împătimire, avem gânduri și nu putem să-l privim pe celălalt. Aceasta înseamnă că nu suntem în rugăciune. Dacă ne cercetăm pe noi înșine, în fiecare cădere a noastră, vom vedea că ceea ce ni s-a întâmplat am pătimit, deoarece mai înainte de cădere nu ne aflam în rugăciune. De ce Apostolul Petru s-a lepădat de trei ori de Hristos? S-a lepădat de El, fiindcă nu se afla în rugăciune. De aceea, spune Domnul: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită”[5]. Așadar, sprijinul creștinului este rugăciunea. Aceasta limpezește lucrurile și astfel putem să pășim cu ușurință pe calea noastră. Dimpotrivă, atunci când cineva nu se roagă, este ca și cum ar avea multe piedici înaintea sa; se încurcă, cade, se lovește, se rănește și moare.
Părinții niptici ne-au predat această mică, dar atât de puternică rugăciune, ca să o lucrăm. De îndată ce ne trezim și se deschid ochii noștri, de îndată ce pornim spre lucrul nostru, spre școală, spre biserică, spre oricare destinație, gura să înceapă invocarea verbală și aceasta va aduce încet, încet rugăciunea minții. Gura va da minții rugăciunea și apoi aceasta nu va mai trebui să se roage astfel. Fie de mergem, fie de lucrăm, fie mâncăm, fie bem, mintea noastră să se roage. Iar când mintea va dobândi rugăciunea, o va face proprietatea sa și o va lucra cu ușurință înlăuntrul său, apoi o va trage, o va absorbi, o va atrage și inima. Iar când inima o va stăpâni, atunci acest om cunoaște cu simțirea sufletului ce înseamnă „Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este”[6].
Nu este nevoie de rugăciuni teologice. Această mică rugăciune, care este atotputernică, are în ea puterea înnoitoare, ce poate răsturna, opri și înlătura pe diavol cu toate piedicile. Avem pilda lui David, care cu o simplă praștie, cu o piatră l-a doborât pe Goliat, care era foarte înarmat și împlătoșat.
Tot astfel și Numele lui Hristos se pornește ca o praștie dumnezeiască împotriva gândurilor rele, ce ne provoacă mereu pe noi toți, ca să ne curățească și să-L aducă pe Dumnezeu întreg în inima noastră. Se înscăunează Hristos întreg în inimă. Și atunci nu există nicio neliniște în omul lăuntric, fiindcă împărățește pacea lui Dumnezeu, care este pregustarea Împărăției Cerurilor. Desigur, această pace a rugăciunii minții nu are nicio legătură cu pacea ce o simțim atunci când nu avem gânduri sau nu avem vreo patimă să ne neliniștească. Aceasta este altceva. Este harismă a Sfântului Duh.
Ca să ajungă omul în acest punct, și anume ca rugăciunea minții să-i devină proprietatea inimii lui, nu este izbândă de o zi sau un an, ci este nevoie de strădania multor ani. Însă acela care va ajunge la această stare a inimii este cel mai fericit om de pe pământ. Și spun părinții că din neam în neam se ridică și un astfel de om al rugăciunii.
Acestea sunt lucruri care au legătură cu oamenii care trăiesc departe de lume, fiindcă în lume nu este ușor să fie dată această stare, de vreme ce nu există posibilitățile și condițiile necesare. Cu toate acestea, creștinismul poate și în lume să se nevoiască. Și dacă nu reușește să rodească cele 100, poate reuși cele 30, lucru ce nu este puțin pentru cineva care trăiește în zgomotul lumii.
De aceea, să nădăjduim; să ne silim pentru cele 30 și tot vom fi fericiți. Există bărbați și femei, tineri și tinere, care ne nevoiesc în lume cu această rugăciune și au izbândit multe. Te minunezi de multe ori când intri într-o casă și vezi o creștină lucrând Rugăciunea și spunând mereu „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Și te gândești: pe câți nu i-a întrecut această femeie! Sunt și altele care lucrează astfel. Însă la lucrul lor cântă, ascultă cântece, se gândesc la lucruri păcătoase și altele. Câtă diferență este între o astfel de creștină și celelalte!
Când Arhanghelul Gavriil, îngerul trimis de Dumnezeu, a venit la Maica Domnului să binevestească zămislirea lui Hristos, a găsit-o cu cartea în mâini, cu Sfânta Scriptură. Oare astăzi îngerul nostru păzitor ne vede ținând mâini Sfânta Scriptură, cercetând Legea lui Dumnezeu, sau ne vede citind altceva, ceva care este foarte vătămător?
Ceea ce are importanță este că timpul trece, anii, lunile, zilele, ceasurile, minutele trec, încet, încet se strânge funia, se strânge și diavolul și își face treaba lui. Ne fură timpul prețios, alipindu-ne de lucrurile deșarte ale lumii și ne ia pământul de sub picioare. Și vine clipa când cădem și spunem: „Dar cum a fugit pământul de sub picioarele mele?”. Pământul acesta care fuge este timpul care trece și noi ne preocupăm de lucruri care nu au nicio legătură cu „un singur lucru trebuiește”.
Părinții noștri ne învață că omul poate deveni cu puțină osteneală fericit din punct de vedere duhovnicesc și bogat în Harul lui Dumnezeu; este de ajuns să urmeze practic metoda trezviei. Atenția necurmată asupra gândurilor care vin și pleacă, neîncetata rugăciune, neîntrerupta pomenire a morții, a judecății, a iadului și a Raiului; toate acestea alcătuiesc trezvia.
Când cineva prin rugăciune ia aminte la gânduri și mai ales la imaginații, peste puțin simte folosul mare și mai ales ușurarea de gândurile necurate și pătimașe. Și atunci devine fericit duhovnicește. Dacă însă cu nepăsare primește atacul și cedarea, chiar și în privința unui singur gând, pătimește naufragiul duhovnicesc și devine sufletește și trupește necurat.
Să luăm aminte la noi înșine, să ne silim cât mai mult, să ne nevoim cât mai corect cu trezvia. Să nu ne lăsăm mintea goală de dumnezeieștile înțelesuri și de studiul duhovnicesc, fiindcă diavolul pândește și se străduiește cu orice chip să provoace mintea noastră, să ne aducă gânduri necurate și să ne facă vase ale sale. Dimpotrivă, în lipsa gândurilor, sufletul se liniștește, se găsește pe sine însuși și apoi vede cu simțirea inimii pe Dumnezeu.
Lupta împotriva demonilor nu este ușoară. Aceștia zi și noapte întind curse și să silesc să ne robească păcatului. Strădania noastră față de strădania demonilor este nimic, iar dacă nu ne acoperă în chip minunat Harul lui Dumnezeu, suntem pierduți.
De aceea, trebuie să ne trezim – și eu, primul – și să înțelegem că trebuie să ne nevoim. Să ne ajutăm pe noi înșine și să dăm minții lucrare cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, ca să ne sfințim și să ne apropiem cât mai mult de Dumnezeu. Amin.
Opriți-vă și cunoașteți că eu sunt Dumnezeu”. Acest „opriți-vă” înseamnă liniștirea din partea grijilor vieții, pe cât este cu putință. Fiindcă multele griji vatămă precum tuberculoza. Tuberculoza îl strică încet, încet pe om și îl duce la moarte. Tot astfel și grija cea multă a vieții strică încet, încet pe om și ajunge la moarte cu totul bolnav sufletește.
Acestea sunt foarte cunoscute părinților pustnici, fiindcă niciun pustnic nu a plecat din lume în pustie curat. Nu au coborât din Cer. Toți din lume au plecat plini de patimi și de neputințe și au mers în pustie să se nevoiască. Însă cu ajutorul liniștirii, a rugăciunii și a comunicării cu Dumnezeu, încet, încet s-au izbăvit de împătimirea ce au adus-o din lume și au ajuns la o relație strânsă cu Ziditorul. Și strânsă nu înseamnă nimic altceva, decât că L-au cunoscut în taină pe Dumnezeu. De aceea, la simpla auzire a Numelui lui Dumnezeu le curgeau din ochii lor lacrimi, lacrimi de dragoste. Dacă un mirean păcătos, când aude numele unei persoane iubite, se schimbă în chip pătimaș înlăuntrul său, gândiți-vă, oamenii lui Dumnezeu, care L-au iubit într-o măsură mare, la ce stare de fericire și dumnezeiască dragoste ajung odată cu pomenirea dumnezeiescului Nume.
Avem pe Sfânta Irina Hrisovalantou, care în ciuda faptului că era femeie și firea ei era mai slabă față de cea bărbătească, a ajuns însă să întreacă pe mulți asceți în sporirea duhovnicească. Această Sfântă prin nevoință și-a curățit sufletul și trupul, iar atunci când își ridica mâinile la rugăciune, toată noaptea ieșea din sine. Unde se afla? Duhul Sfânt îi răpea mintea și inima și o unea cu Dumnezeu. Iar în vremea acestei uniri primea daruri dumnezeiești. De aceea, nu obosea deloc. Închisă în chilia ei toată noaptea nu filosofa, nu citea, nu făcea nimic altceva, decât se ruga.
Într-o zi, așa cum era dăruită rugăciunii și contemplării lui Dumnezeu, cu mâinile înălțate la Cer și simțea că nimic în jurul ei nu există în afară de Dumnezeu, diavolul, care o pizmuia mult, i-a dat foc ca să o ardă. O monahie, care a observat aceasta, a apucat să stingă focul. În vremea acestei stingeri a focului a scuturat-o ca să-și vină în sine. Atunci ea i-a spus: „Fiică, un mare rău mi-ai făcut! Căci prin faptul că m-ai scăpat din foc, m-ai lipsit de cununa pe care în acea clipă îngerul mi-o punea pe cap!”. Gândiți-vă, câte vedenii îngerești, câte răpiri ale minții în cealaltă lume a primit în vremea comunicării ei cu Dumnezeu, astfel încât să ajungă să fie încununată de dumnezeiescul înger!
Așadar, atunci când ne liniștim, când dăm deoparte grijile ce nu sunt urgente, când ne închidem în chilia noastră și ne dedăm rugăciunii, în funcție de cât de smerită va fi rugăciunea noastră, vom primi și dumnezeiescul har. Avem atâtea griji, atâtea supărări, atâtea ispite. Nu ne împiedică nimic să ne depărtăm pentru câteva minute și să ridicăm mâinile noastre către Dumnezeu. Este cu neputință să nu primim încredințare lăuntrică. Dumnezeu iubește foarte mult rugăciunea unui copil mic. Cu simplitatea și nerăutatea cu care un copil vorbește cu mama sa și îi cere unele lucruri, cu acest fel de rugăciune putem să devenim și noi plăcuți lui Dumnezeu. Căci dacă nu devenim ca și pruncii – nu cu mintea, ci cu nerăutatea – nu vom putea intra în Împărăția Sa. Orice ai face unui copilaș, după câteva clipe poate să te îmbrățișeze, să te sărute, poate să-ți arate zâmbetul nerăutății, privirea cea curată. Tot astfel trebuie să fie și creștinul, ca să poată cunoaște pe Dumnezeu prin dragostea Lui. Această izbândă o aduce rugăciunea. Căci atunci când cineva se roagă și primește Duhul lui Dumnezeu înlăuntrul său, în vremea ispitei îl înfruntă pe aproapele său cu nerăutate.
De multe ori simțim răutate și împătimire, avem gânduri și nu putem să-l privim pe celălalt. Aceasta înseamnă că nu suntem în rugăciune. Dacă ne cercetăm pe noi înșine, în fiecare cădere a noastră, vom vedea că ceea ce ni s-a întâmplat am pătimit, deoarece mai înainte de cădere nu ne aflam în rugăciune. De ce Apostolul Petru s-a lepădat de trei ori de Hristos? S-a lepădat de El, fiindcă nu se afla în rugăciune. De aceea, spune Domnul: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită”[5]. Așadar, sprijinul creștinului este rugăciunea. Aceasta limpezește lucrurile și astfel putem să pășim cu ușurință pe calea noastră. Dimpotrivă, atunci când cineva nu se roagă, este ca și cum ar avea multe piedici înaintea sa; se încurcă, cade, se lovește, se rănește și moare.
Părinții niptici ne-au predat această mică, dar atât de puternică rugăciune, ca să o lucrăm. De îndată ce ne trezim și se deschid ochii noștri, de îndată ce pornim spre lucrul nostru, spre școală, spre biserică, spre oricare destinație, gura să înceapă invocarea verbală și aceasta va aduce încet, încet rugăciunea minții. Gura va da minții rugăciunea și apoi aceasta nu va mai trebui să se roage astfel. Fie de mergem, fie de lucrăm, fie mâncăm, fie bem, mintea noastră să se roage. Iar când mintea va dobândi rugăciunea, o va face proprietatea sa și o va lucra cu ușurință înlăuntrul său, apoi o va trage, o va absorbi, o va atrage și inima. Iar când inima o va stăpâni, atunci acest om cunoaște cu simțirea sufletului ce înseamnă „Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este”[6].
Nu este nevoie de rugăciuni teologice. Această mică rugăciune, care este atotputernică, are în ea puterea înnoitoare, ce poate răsturna, opri și înlătura pe diavol cu toate piedicile. Avem pilda lui David, care cu o simplă praștie, cu o piatră l-a doborât pe Goliat, care era foarte înarmat și împlătoșat.
Tot astfel și Numele lui Hristos se pornește ca o praștie dumnezeiască împotriva gândurilor rele, ce ne provoacă mereu pe noi toți, ca să ne curățească și să-L aducă pe Dumnezeu întreg în inima noastră. Se înscăunează Hristos întreg în inimă. Și atunci nu există nicio neliniște în omul lăuntric, fiindcă împărățește pacea lui Dumnezeu, care este pregustarea Împărăției Cerurilor. Desigur, această pace a rugăciunii minții nu are nicio legătură cu pacea ce o simțim atunci când nu avem gânduri sau nu avem vreo patimă să ne neliniștească. Aceasta este altceva. Este harismă a Sfântului Duh.
Ca să ajungă omul în acest punct, și anume ca rugăciunea minții să-i devină proprietatea inimii lui, nu este izbândă de o zi sau un an, ci este nevoie de strădania multor ani. Însă acela care va ajunge la această stare a inimii este cel mai fericit om de pe pământ. Și spun părinții că din neam în neam se ridică și un astfel de om al rugăciunii.
Acestea sunt lucruri care au legătură cu oamenii care trăiesc departe de lume, fiindcă în lume nu este ușor să fie dată această stare, de vreme ce nu există posibilitățile și condițiile necesare. Cu toate acestea, creștinismul poate și în lume să se nevoiască. Și dacă nu reușește să rodească cele 100, poate reuși cele 30, lucru ce nu este puțin pentru cineva care trăiește în zgomotul lumii.
De aceea, să nădăjduim; să ne silim pentru cele 30 și tot vom fi fericiți. Există bărbați și femei, tineri și tinere, care ne nevoiesc în lume cu această rugăciune și au izbândit multe. Te minunezi de multe ori când intri într-o casă și vezi o creștină lucrând Rugăciunea și spunând mereu „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Și te gândești: pe câți nu i-a întrecut această femeie! Sunt și altele care lucrează astfel. Însă la lucrul lor cântă, ascultă cântece, se gândesc la lucruri păcătoase și altele. Câtă diferență este între o astfel de creștină și celelalte!
Când Arhanghelul Gavriil, îngerul trimis de Dumnezeu, a venit la Maica Domnului să binevestească zămislirea lui Hristos, a găsit-o cu cartea în mâini, cu Sfânta Scriptură. Oare astăzi îngerul nostru păzitor ne vede ținând mâini Sfânta Scriptură, cercetând Legea lui Dumnezeu, sau ne vede citind altceva, ceva care este foarte vătămător?
Ceea ce are importanță este că timpul trece, anii, lunile, zilele, ceasurile, minutele trec, încet, încet se strânge funia, se strânge și diavolul și își face treaba lui. Ne fură timpul prețios, alipindu-ne de lucrurile deșarte ale lumii și ne ia pământul de sub picioare. Și vine clipa când cădem și spunem: „Dar cum a fugit pământul de sub picioarele mele?”. Pământul acesta care fuge este timpul care trece și noi ne preocupăm de lucruri care nu au nicio legătură cu „un singur lucru trebuiește”.
Părinții noștri ne învață că omul poate deveni cu puțină osteneală fericit din punct de vedere duhovnicesc și bogat în Harul lui Dumnezeu; este de ajuns să urmeze practic metoda trezviei. Atenția necurmată asupra gândurilor care vin și pleacă, neîncetata rugăciune, neîntrerupta pomenire a morții, a judecății, a iadului și a Raiului; toate acestea alcătuiesc trezvia.
Când cineva prin rugăciune ia aminte la gânduri și mai ales la imaginații, peste puțin simte folosul mare și mai ales ușurarea de gândurile necurate și pătimașe. Și atunci devine fericit duhovnicește. Dacă însă cu nepăsare primește atacul și cedarea, chiar și în privința unui singur gând, pătimește naufragiul duhovnicesc și devine sufletește și trupește necurat.
Să luăm aminte la noi înșine, să ne silim cât mai mult, să ne nevoim cât mai corect cu trezvia. Să nu ne lăsăm mintea goală de dumnezeieștile înțelesuri și de studiul duhovnicesc, fiindcă diavolul pândește și se străduiește cu orice chip să provoace mintea noastră, să ne aducă gânduri necurate și să ne facă vase ale sale. Dimpotrivă, în lipsa gândurilor, sufletul se liniștește, se găsește pe sine însuși și apoi vede cu simțirea inimii pe Dumnezeu.
Lupta împotriva demonilor nu este ușoară. Aceștia zi și noapte întind curse și să silesc să ne robească păcatului. Strădania noastră față de strădania demonilor este nimic, iar dacă nu ne acoperă în chip minunat Harul lui Dumnezeu, suntem pierduți.
De aceea, trebuie să ne trezim – și eu, primul – și să înțelegem că trebuie să ne nevoim. Să ne ajutăm pe noi înșine și să dăm minții lucrare cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, ca să ne sfințim și să ne apropiem cât mai mult de Dumnezeu. Amin.
sursa facebooc
Pasii Pelerinului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu