DE CE APRINDEM CANDELA?

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu...miluieste-ne pe noi pacatosii!
Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu...miluieste-ne pe noi ..pacatosii
Prima – deoarece credinţa noastră este lumină. Hristos spune "Eu sunt lumina lumii " (Ioan 8,12). Lumina candelei ne reaminteşte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre. A doua – pentru a ne reaminti de caracterul strălucitor al sfinţilor în faţa icoanelor cărora aprindem candelele, pentru că sfinţii sunt numiţi "fiii luminii" ( Ioan 12,26, Luca 16,8). A treia – pentru că este o întoarcere a noastră de la faptele noastre întunecate, de la gândurile noastre şi dorinţele diavoleşti şi pentru a ne întoarce pe calea Evangheliei şi pentru ca noi să fim mai insistenţi în împlinirea poruncilor Mântuitorului: "Şi lumina ta să lumineze în faţa oamenilor, ca ei să vadă faptele tale bune" (Matei 5,16). A patra – pentru ca lumina candelei să fie micul nostru sacrificiu în faţa lui Dumnezeu, Care S-a dat pe Sine Însuşi pe deplin ca jertfă pentru noi, şi ca un mic semn al marilor noastre mulţumiri şi al dragostei pentru El, de la Care cerem prin rugăciune viaţă, sănătate, mântuire şi tot ceea ce numai iubirea cerească fără margini poate acorda. A cincia – pentru ca frica să cuprindă puterile diavoleşti care uneori ne asaltează chiar la vremea rugăciunii şi ne depărtează gândurile de la Cel care ne-a creat. Puterile demonice iubesc întunericul şi tremură la cea mai mică lumină, în special la cele care sunt ale lui Dumnezeu şi la cele care Îi sunt bineplăcute lui Dumnezeu. A şasea – pentru ca această lumină să ne trezească din egoism. Aşa cum uleiul şi fitilul ard în candelă, după voia noastră, să ne lăsăm sufletele să ardă cu flacăra iubirii în toate suferinţele noastre, întotdeauna supuşi voii lui Dumnezeu. A şaptea – pentru ca să ne înveţe că fără mâna noastră candela nu poate să fie aprinsă, şi la fel, inima noastră, candela sufletului nostru, nu poate fi aprinsă fără focul sfânt al Duhului lui Dumnezeu, chiar dacă inima este plină de toate virtuţile. Toate aceste virtuţi ale noastre, [sunt doar] combustibilul material, iar focul care le aprinde vine de la Dumnezeu. A opta – pentru ca să ne reamintească faptul că înaintea la orice, Creatorul lumii a făcut lumina, şi după aceea pe toate celelalte în ordine: "Şi Dumnezeu a Zis, să fie lumină; şi a fost lumină" (Cartea Facerii 1,3). Şi la fel trebuie să fie şi cu viaţa noastră spirituală, adică înainte de orice, lumina adevărului lui Hristos trebuie să lumineze în interiorul nostru. De la această lumină a lui Hristos fiecare faptă bună răsare şi se dezvoltă în noi. Fie ca Lumina Mântuitorului să strălucească şi în voi!                                                           Răspunsuri întocmite de Sfântul Nicolae Velimirovici
La seceriş
Pentru că se anunţau în perioada următoare ploi abundente, care ameninţau recolta de grâu, într-o vară, o fermă agricolă a dat anunţ că angajează de urgenţă muncitori zilieri, calificaţi şi necalificaţi, pentru seceriş. Dar cum multă forţă de muncă este plecată să lucreze în Spania şi Italia, doar câţiva oameni au venit la poarta fermei pentru lucru. Într-o zi se prezentă un bărbat, hotărât să muncească. - Ştii să conduci tractorul? L-a întrebat şeful de fermă, care era şi stăpânul holdei. - Ştiu! A răspuns bărbatul. - Bine! În curte este o secerătoare cu combină. Vorbeşti cu mecanicii. Urcă-te pe tractor şi dă-i drumul la treabă, că timpul e întârziat, iar deseară îţi fac plata. După acest muncitor, se prezintă altul, dornic de a câştiga un ban. - Ştii să conduci tractorul? L-a întrebat şeful de fermă şi pe acesta. - Nu! răspunse omul. După ce s-a gândit puţin, patronul îl întrebă: - Dar cu motocositoarea, ai mai lucrat? - Da, zise el. - Atunci te duci în curte şi ei în primire motocositoarea, de la mecanici. Te duci pe tarla şi începi treaba, iar deseară îţi fac plata! După acesta, vine alt bărbat, un om modest, dornic şi el de a câştiga un ban. - Ştii să conduci tractorul? L-a întrebat şeful de fermă şi pe acesta. - Nu, răspunse bărbatul. - Dar cu motocositoarea, ai mai lucrat? Nu, n-am mai lucrat. Eu sunt ţăran. Eu doar cu secera. Dar fac treabă bună, sunt om cinstit. Văzând şeful de fermă că secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini,   l-a primit şi pe acesta cu secera şi la trimis în tarla, zicându-i: - Fă treabă bună, iar deseară îţi fac plata. După aceştia, n-a mai venit nimeni să solicite de lucru. Cei trei s-au întâlnit în lanul de grâu şi au început treaba. Afară era arşiţă mare, ca în luna lui cuptor. Cel cu tractorul şi combina avea mare spor la treabă, fiindcă utilajul lui era de mare randament. Dar văzându-i pe ceilalţi că au secerat mai puţin decât el, a lăsat-o mai uşor, iar după ce a secerat o bună postaţă, s-a culcat, fiind sigur că n-o să-l întreacă ceilalţi doi. Cel cu motocositoarea se uita şi în stânga, la cel cu tractorul, care avea mare spor, dar se uita şi în dreapta, la cel cu secera, şi-şi zicea: poate până deseară, cât doarme acesta cu tractorul, o să-l ajung, dar oricum sunt înaintea ăstuia cu secera; n-am de ce să mă grăbesc aşa tare. Şi lucra alene. Cel de-al treilea, ţăranul cu secera, văzându-i pe ceilalţi doi înaintea lui cu lucrarea, trăgea de zor în bătaia soarelui fierbinte, de curgeau apele de pe el. Doar la prânz a gustat ceva în fugă. Şi se tot bătea cu pumnii în piept, văzându-se ultimul, zicându-şi în sine: vai, nimic vrednic n-am lucrat! Ce voi face când va veni stăpânul holdei? Seara, venind stăpânul lanului ca să facă plata lucrătorilor, i-a chemat la sine pe fiecare. Vine primul lucrător, cel cu tractorul şi combina, pregătit să primească plata şi laude din partea stăpânului. Şi l-a întrebat şeful fermei: - Ce suprafaţă ai secerat astăzi? - Două hectare, zise el cu mândrie. Am fost mai harnic decât ceilalţi! - Cum, numai atât!? Păi eu ţi-am dat utilaj de mare randament şi trebuia să seceri cu el cel puţin zece hectare. Va să zică mai sabotat. Ai consumat motorina degeaba. Nu numai că nu-ţi plătesc, dar te dau şi pe mâna autorităţilor pentru paguba pe care mi-ai făcut-o. De mâine se anunţă ploi şi voi pierde recolta, fiindcă ai dormit. Pleacă din faţa mea! Veni şi cel de-al doilea, nu prea îngrijorat. Îl întrebă şi pe el: - Ce suprafaţă ai secerat astăzi? - Un pogon, stăpâne! Nu ştiu dacă eşti mulţumit, dar oricum am secerat mai mult decât cel cu secera. - Cum, numai atât!? Păi eu ţi-am dat utilaj cu randament mediu şi trebuia să seceri cu el cel puţin patru pogoane. Va să zică şi tu mai sabotat. Ai consumat motorina degeaba. Nu numai că nu-ţi plătesc, dar şi pe tine te dau pe mâna autorităţilor pentru paguba pe care mi-ai făcut-o. Ai socotit că eşti mai harnic decât cel neînzestrat cu vreun utilaj. Pleacă din faţa mea! Veni şi cel de-al treilea, cu frică mare, văzând ce s-a petrecut cu ceilalţi doi. Îl întrebă şi pe el: - Ce suprafaţă ai secerat astăzi? - Să mă ierţi stăpâne pe mine ticălosul! Pentru că n-am învăţat carte, şi nu ştiu să conduc utilajele agricole, n-am reuşit să secer decât o jumătate de pogon de grâu. Mă las la mila ta stăpâne. Şeful fermei îl privi cu admiraţie şi îi spuse: - Bună treabă ai făcut! Se vede că eşti un om harnic, modest şi cinstit. Te voi ţine aproape de mine şi te voi plăti cu mai mult decât ai lucrat.   Tot aşa se întâmplă şi în viaţa creştinilor. Unii, care au daruri de la Dumnezeu, nu lucrează după mărimea darului, ci se compară cu cei neputincioşi, fără daruri. De aceea, de multe ori cad în mândrie, văzându-se, în lucrare, deasupra celorlalţi, fără să se gândească la randament. Aşadar, RANDAMENTUL! Adică raportul dintre cât am făcut şi cât ni s-a dat. Şi nu numai la fapte se aplică regula aceasta, dar şi la păcate, căci nu degeaba se spune: „Păcatul părintelui cu gândul este mai mare decât al ucenicului cu fapta”.    „Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini; rugaţi deci pe Domnul secerişului, ca să scoată lucrători la secerişul Său. Mergeţi; iată, Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor”. (Lc. 10,2-3)
O mână de ajutor
În timpul unei campanii militare, un pluton muncea la repararea unei căi ferate distruse de bombardament. Câţiva soldaţi, deşi se străduiau, nu puteau clinti un stâlp greu, căzut peste şine. Alături, caporalul striga la ei, ocărându-i pentru neputinţa lor. Trecând pe acolo, un om l-a întrebat: - De ce nu-i ajuţi şi dumneata? - Eu sunt caporal, eu supraveghez şi comand. Ei trebuie să muncească! Străinul nu a mai spus nimic, dar şi-a scos haina şi a început să tragă şi el cot la cot cu soldaţii de un capăt al stâlpului. După scurt timp, au reuşit să elibereze şinele. Încântaţi de reuşită, soldaţii i-au mulţumit străinului care, luându-şi haina să plece, i-a mai spus caporalului: - Dacă va mai fi nevoie, să mă chemaţi şi altădată! - Da?! zise în batjocură caporalul. Dar cine eşti dumneata? - Sunt generalul acestei divizii...                                                                                       (Pilde si istorioare duhovnicesti cu talc)
Adevăratul împărat
La o margine de lume, într-un timp îndepărtat, Conducea o mândră ţară un celebru împărat. El avea câmpii mănoase în a sa împărăţie; Turme, codri, vii şi aur, şi nespusă bogăţie. Iar la curtea-mpărătească avea slugi nenumărate, Care îşi serveau stăpânul orişicând în zi şi noapte. Dintre slugi, ÎNŢELEPCIUNEA îi era în casă vornic, Iară POSTUL, de o vreme, îi era un vrednic stolnic. DRAGOSTEA era, se spune, logofăt cu nume mare, Iar SMERENIA un comis fără de asemănare. LENEA îi era postelnic investit ca mare ştab, Iar pe DREAPTA SOCOTINŢĂ o avea ca pârcălab. Pe BEŢIE, el, în casă, o avea ca brav paharnic, Iară sluga LĂCOMIE îi era un sluger harnic. Pe MÂNIE, împăratul, o avea ca dârz spătar, Ea fiind o slugă iute şi un paznic de hotar. MILOSTENIA, se spune, că-i era un bun clucer, Iar IUBIREA DE ARGINT, un preanobil vistier. Jitnicer era CREDINŢA, iar pitarul, RUGĂCIUNEA, Care, zilnic, cu iubire, îi servea pe masă pâinea. Mai avea pentru slujire şi pe alţii la palat, Ce-l serveau, după menire, pe vestitul împărat. Însă dintre slugi, nu toate îl slujeau onest, cinstit; Unele-i doreau chiar moartea, suveranului vestit. Între slugi era o gaşcă, un partid cu rele datini, Chipeşe, dar şi viclene - clica sadicelor patimi. Alte slugi erau oneste, şi-n slujire tare iuţi, Ce formau un soi aparte - cinul bravelor virtuţi. Doar virtuţile, aflat-am, îl iubeau cu-adevărat Pe distinsul nostru nobil, pe faimosul împărat. Patimile, însă, zilnic, se zoreau să-l nimicească, Pentru ca să poată ele, libere, să-mpărăţească. Curse-i întindeau într-una, făr’ ca el să aibă ştire, Fiindcă îşi doreau din inimi a monarhului pierire. Multă vreme, împăratul s-a lăsat înconjurat De al patimilor tagmă, de al lor făţarnic sfat. Însă, când a prins de veste de complotul lor viclean, S-a gândit să îi convoace pe aleşii din divan. Sfetnic bun, şi devotat, îi era ÎNŢELEPCIUNEA, Însă nu îi asculta sfatul ei întotdeauna. Şi, chemând ÎNŢELEPCIUNEA, sfetnicul cel mai discret, A-ntrebat-o cum să scape de complotul cel şiret. - Cum să fac, ÎNŢELEPCIUNE, ca să nu îmi pierd coroana? Ăstor patimi preaviclene, cum să le întind capcana? Dar aş vrea, îi zise dânsul, fără, însă, a se face Tulburare în imperiu, ci aş vrea cu multă pace. Zise-atunci ÎNŢELEPCIUNEA:                                                          - Preamărite împărate, Patimile preaviclene trebuie urgent legate! Ca să le omori, stăpâne, nu cred c-ai să poţi vreodată, Căci se face tulburare în împărăţia toată. Ai la curte slugi fidele, care îţi doresc de bine; Apelează, deci, la ele, de vrei să m-asculţi pe mine! Dacă vrei să scapi cu viaţă, de vrei grabnic ajutor, Pe aceste rele patimi dă-le, deci, pe mâna lor! POSTUL e, desigur, unul dintre cei mai bravi ostaşi Cu acest cucernic stolnic, o să-i birui pe vrăjmaşi. Tot la fel şi RUGĂCIUNEA, care-i mare dregător, O să-ţi dea, prealuminate, mult doritul ajutor. Iar clucerul tău cel harnic, MILOSTENIA, adică, Multe lanţuri pentru patimi, de la târg o să-ţi aducă. Cu cei trei, întotdeauna, vei zdrobi orice complot, Căci a lor triadă poate, ce, ca ele, mii nu pot.  Însă, lângă astea toate, dacă este cu putinţă, Să îl chemi la tine-dată şi pe sfetnicul VOINŢĂ.   După luni de nevoinţă, ajutat de bravi ostaşi, Împăratul, anevoie, a scăpat de-ai săi vrăjmaşi. După ce se isprăviră lupta asta şi furtuna, Într-o zi de sărbătoare îi şopti ÎNŢELEPCIUNEA: - Vezi că slugile viclene, patimile, împărate, Nu sunt moarte, ţine seama, ci acum sunt doar legate. Şi, oricând, prealuminate, de rup lanţul, pot să plece. Şi de vor scăpa, fii sigur, te ucid cu sânge rece. De aceea, se cuvine ca să stai în priveghere Şi să-i ai pe cei trei sfetnici, zilnic în apropiere. Numai când domneşti deplin, sigur şi adevărat, Peste patimi şi virtuţi, doar atunci eşti împărat.   După toate cele spuse, care astăzi le-ai aflat, Nu ai vrea de azi, creştine, să devii un împărat?                                      PRELUATE DIN POPAS DUHOVNICESC