Un om ajunse la adânci bătrâneţi. Copiii săi îl tot necăjeau zilnic, zicându-i să împartă între dânşii averea lui, căci ei, în schimb, îl vor îngriji cât mai bine până la sfârşitul vieţii sale. La aceste cuvinte şi îndemnuri dese, bătrânul le zise că le va împlini dorinţa, dar să aştepte până la primăvară. Venind vremea aceasta, copiii îi aduseră aminte de făgăduială. Bătrânul luă atunci dintr-un cuib de vrăbii, din şură, puii mititei şi plăpânzi ai unei perechi şi-i vâri într-o cuşcă aşezată în fereastra odăii sale. Nu trecu multă vreme şi iată că, la strigătul puilor închişi, veni perechea bătrâna, vrăbioiul şi vrabia, cu mâncare în cioc pentru puişorii lor. Bătrânul îşi chemă fiii şi, arătându-le cele ce se petreceau între păsări, le zise: "Când vor putea zbura puişorii aceştia am să vă spun hotărât ce-i cu moştenirea”.
Trecu aşa mai multă vreme. Puişorii căpătară pene, crescură mai mari şi săreau în cuşcă încoace şi încolo, câta vreme bătrâna pereche le tot aducea regulat hrana trebuincioasă. Când puişorii puteau acum zbura, bătrânul prinse în laţ şi perechea bătrână de păsări. Chemă din nou copiii la sine, le povesti ce a făcut, deschise cuşca şi, lăsând puii să zboare afară, vâri în locul lor vrăbiile bătrâne.
Să vedem acum, zise moşneagul, dacă puii vor îngriji de părinţii lor cu aceeaşi dragoste şi jertfă, cu care părinţii au îngrijit de dânşii. Cu toate că fiii râdeau de încercarea ciudată a bătrânului lor tată, dar erau şi ei curioşi să vadă ce se va întâmpla.
Trecură ceasuri întregi, ba zile, şi nici un pui nu se mai întoarse să-ngrijească de părinţii săi închişi în cuşcă. „Vedeţi, zise atunci bătrânul către copiii săi, dacă această pereche de păsări ar fi rămas pe seama puilor, numaidecât ar fi murit de foame! Cam aşa e şi între noi, deoarece tare mă tem că, dându-vă vouă averea mea, niciunul nu-şi va aduce aminte de mine”.
Un om ajunse la adânci bătrâneţi. Copiii săi îl tot necăjeau zilnic, zicându-i să împartă între dânşii averea lui, căci ei, în schimb, îl vor îngriji cât mai bine până la sfârşitul vieţii sale. La aceste cuvinte şi îndemnuri dese, bătrânul le zise că le va împlini dorinţa, dar să aştepte până la primăvară. Venind vremea aceasta, copiii îi aduseră aminte de făgăduială. Bătrânul luă atunci dintr-un cuib de vrăbii, din şură, puii mititei şi plăpânzi ai unei perechi şi-i vâri într-o cuşcă aşezată în fereastra odăii sale. Nu trecu multă vreme şi iată că, la strigătul puilor închişi, veni perechea bătrâna, vrăbioiul şi vrabia, cu mâncare în cioc pentru puişorii lor. Bătrânul îşi chemă fiii şi, arătându-le cele ce se petreceau între păsări, le zise: "Când vor putea zbura puişorii aceştia am să vă spun hotărât ce-i cu moştenirea”.
Trecu aşa mai multă vreme. Puişorii căpătară pene, crescură mai mari şi săreau în cuşcă încoace şi încolo, câta vreme bătrâna pereche le tot aducea regulat hrana trebuincioasă. Când puişorii puteau acum zbura, bătrânul prinse în laţ şi perechea bătrână de păsări. Chemă din nou copiii la sine, le povesti ce a făcut, deschise cuşca şi, lăsând puii să zboare afară, vâri în locul lor vrăbiile bătrâne.
Să vedem acum, zise moşneagul, dacă puii vor îngriji de părinţii lor cu aceeaşi dragoste şi jertfă, cu care părinţii au îngrijit de dânşii. Cu toate că fiii râdeau de încercarea ciudată a bătrânului lor tată, dar erau şi ei curioşi să vadă ce se va întâmpla.
Trecură ceasuri întregi, ba zile, şi nici un pui nu se mai întoarse să-ngrijească de părinţii săi închişi în cuşcă. „Vedeţi, zise atunci bătrânul către copiii săi, dacă această pereche de păsări ar fi rămas pe seama puilor, numaidecât ar fi murit de foame! Cam aşa e şi între noi, deoarece tare mă tem că, dându-vă vouă averea mea, niciunul nu-şi va aduce aminte de mine”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu