Trăia odată, în vremurile de demult, pe la începuturile creştinismului, un ceasornicar creştin care, la fiecare vorbă, zicea „Mare este Dumnezeu!”. În acea ţară domnea pe atunci un împărat păgân care ura mult pe creştin. Auzise împăratul şi de ceasornicarul creştin şi prinsese o ură pe el pentru vorba ce o avea. Într-o zi, trimise după el să-l aducă la curtea împărătească.
– Te-am chemat să-mi cureţi inelul acesta şi poimâine să mi-l aduci. Ia seama că, uite, inelul are o piatră scumpă; nu cumva să mi-o pierzi, căci o plăteşti cu capul – zise împăratul.
– L-oi curăţa, înălţate împărate! Mare-i Dumnezeu!
Împăratul ia inelu, spunând că merge să-l pună în cutie. Intră într-o altă cameră, scoate repede piatra scumpă din inel, o trimite pe un servitor să o arunce în mare şi, întorcându-se, dădu ceasornicarului inelul împachetat fără piatră, zicându-i:
– Acum poţi pleca la lucru; te-oi vedea cât de mare va fi Dumnezeul tău.
Ceaso]rnicarul merse acasă şi, fiind către seară, puse cutia bine în ladă, o încuie, rămânând să se apuce de lucru dimineaţă. A doua zi, femeia lui se duse în târg să cumpere nişte peşte proaspăt de mâncare, iar el să cureţe inelul. Dar, desfăcând cutia şi luând inelul, rămase încremenit de spaimă: piatra cea scumpă lipsea din inel. Deznădăjduit, îşi puse mâinile pe cap şi începu a striga: Doamne Dumnezeule, mare eşti! Ce mă fac eu acum?
În vremea aceea, sosi femeia din târg cu peştele şi, auzind ce se întâmplase, se înfricoşă şi ea. Pe ceasornicar îl aştepta o moarte sigură. Între timp femeia se apăucă să taie peştii dar, spintecând cel dintâi peşte, ce să crezi, în pântecele lui era o piatră sclipitoare. Ceasornicarul, cum o vede, strigă plin de bucurie: „Mare este Dumnezeu!… asta-i chiar piatra de la inelul împăratului.
Şi se apucă ceasornicarul să cureţe inelul, iar a treia zi se înfăţişă cu el înaintea împăratului.
– Ei, l-ai curăţat, întrebă împăratul.
– L-am curăţat preaînălţate împărate. Mare-i Dumnezeu!
Împăratul, când vede inelul cu piatra în el rămase uimit.
– Să-mi spui de unde ai luat piatra, căci eu am aruncat-o în mare.
– Ai aruncat-o, împărate, dar… Mare a fost Dumnezeu!
Şi îi povesti împăratului întâmplarea cu peştele. Când auzi împăratul această minunată întâmplare, se sculă în
IMBRATISAREA INFRUMUSETEAZA VIATA
Este bine dovedit ca toti avem nevoie de contactul fizic cu cei dragi. Imbratisarea este forma cea mai importanta de transmitere a acestei miraculoase calduri umane.
Cand ne atingem, in imbratisarea afectuasa, invioram imens simturile si reafirmam increderea in propriile sentimente. Adeseori nu gasim cuvintele potrivite pentru a exprima ce simtim: acea imbratisare este coplesitoare.
Alteori nu indraznim sa spunem ce simtim, ori din timiditate ori ca sentimentele ne tulbura; si in aceste cazuri imbratisarea isi dovedeste amploarea.
Imbratisarile, pe langa senzatia de bine ce ne-o lasa, alina durerea, depresiunea si anxietatea. Provoaca stimulari psihice si fiziologice pozitive, la cel ce imbratiseaza cum si la cel imbratisat.
Este o comuniune imensa de bine ce se transmite de la unul la altul. Este important de stiut: imbratisarile, prin aceasta ampla manifestare afectuoasa in compania semenilor, sunt chiar necesare pentru dezvoltarea personalitatii.
Ce ne aduce o imbratisare?
Este important pentru oricine de a ne simti protejati, prin acest simplu, dar extrem de generos gest, dar si mai mult pentru copii si batrani, ce, frecvent, depind mult de dragostea celor din jur. PROTECTIE.
Toti avem nevoie de un plus de siguranta. Daca de multe ori nu traim acest sentiment este si din cauza ca intretinem intr-o forma ineficace relatiile cu cei din jur. SIGURANTA.
Increderea, din propria fire sau de la cei apropiati, ne face sa avansam cand teama afecteaza dorinta de a participa cu entuziasm la provocarile vietii. INCREDERE.
Cand transmitem energia noastra prin imbratisare, cu siguranta propriile noastre forte cresc. FORTA.
Contactul fizic in imbratisare implica o energie vitala capabila de a vindeca sau usura suferinta. SANATATE.
Prin imbratisare transmitem un mesaj de recunostere a valorii si a nobletii ce este depozitata in fiecare… INCREDERE IN SINE.
Trăia odată, în vremurile de demult, pe la începuturile creştinismului, un ceasornicar creştin care, la fiecare vorbă, zicea „Mare este Dumnezeu!”. În acea ţară domnea pe atunci un împărat păgân care ura mult pe creştin. Auzise împăratul şi de ceasornicarul creştin şi prinsese o ură pe el pentru vorba ce o avea. Într-o zi, trimise după el să-l aducă la curtea împărătească.
– Te-am chemat să-mi cureţi inelul acesta şi poimâine să mi-l aduci. Ia seama că, uite, inelul are o piatră scumpă; nu cumva să mi-o pierzi, căci o plăteşti cu capul – zise împăratul.
– L-oi curăţa, înălţate împărate! Mare-i Dumnezeu!
Împăratul ia inelu, spunând că merge să-l pună în cutie. Intră într-o altă cameră, scoate repede piatra scumpă din inel, o trimite pe un servitor să o arunce în mare şi, întorcându-se, dădu ceasornicarului inelul împachetat fără piatră, zicându-i:
– Acum poţi pleca la lucru; te-oi vedea cât de mare va fi Dumnezeul tău.
Ceaso]rnicarul merse acasă şi, fiind către seară, puse cutia bine în ladă, o încuie, rămânând să se apuce de lucru dimineaţă. A doua zi, femeia lui se duse în târg să cumpere nişte peşte proaspăt de mâncare, iar el să cureţe inelul. Dar, desfăcând cutia şi luând inelul, rămase încremenit de spaimă: piatra cea scumpă lipsea din inel. Deznădăjduit, îşi puse mâinile pe cap şi începu a striga: Doamne Dumnezeule, mare eşti! Ce mă fac eu acum?
În vremea aceea, sosi femeia din târg cu peştele şi, auzind ce se întâmplase, se înfricoşă şi ea. Pe ceasornicar îl aştepta o moarte sigură. Între timp femeia se apăucă să taie peştii dar, spintecând cel dintâi peşte, ce să crezi, în pântecele lui era o piatră sclipitoare. Ceasornicarul, cum o vede, strigă plin de bucurie: „Mare este Dumnezeu!… asta-i chiar piatra de la inelul împăratului.
Şi se apucă ceasornicarul să cureţe inelul, iar a treia zi se înfăţişă cu el înaintea împăratului.
– Ei, l-ai curăţat, întrebă împăratul.
– L-am curăţat preaînălţate împărate. Mare-i Dumnezeu!
Împăratul, când vede inelul cu piatra în el rămase uimit.
– Să-mi spui de unde ai luat piatra, căci eu am aruncat-o în mare.
– Ai aruncat-o, împărate, dar… Mare a fost Dumnezeu!
Şi îi povesti împăratului întâmplarea cu peştele. Când auzi împăratul această minunată întâmplare, se sculă în