BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
_ Cugetarea la Dumnezeu este viaţă şi lumină pentru suflet.
_ Pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos să fie preocuparea de căpătâi şi de fiecare clipă a minţii şi a inimii noastre. _ Dumnezeu se arată minţii curate (Sfântul Ignatie Briancianinov).
_ Cred că nimic nu îl mângâie cu adevărat pe om, decât cugetarea la Dumnezeu (Sfântul Ignatie Briancianinov).
_ Citeşte cât mai des Sfânta Scriptură, căci ea îţi adună mintea din împrăştierea în care încearcă să o atragă vrăjmaşul, semănând cu iscusinţa sa cea rea gânduri viclene.
_ Oriunde mergi, să-L ai întotdeauna pe Dumnezeu în faţa ochilor tăi. Orice faci, să ai pentru aceasta mărturie din Sfânta Scriptură.
_ Pe cel ce este nebun pentru Dumnezeu, pe acela îl va înţelepţi Dumnezeu.
_ Sfânta Scriptură ne este sfetnic şi învăţător, pentru că ne învaţă care sunt obiceiurile rele ce trebuie dezrădăcinate şi care sunt obiceiurile bune ce trebuie sădite în noi. Dacă însă mintea şi voinţa noastră vor părăsi acest sfetnic, vor cădea în ispită.
_ Dumnezeu, păstrat în minte, alungă demonii (Cuviosul Teodor).
_ Numele Domnului şi al Preacuratei Lui Maici să fie mereu pe buzele tale (rugăciunea neîncetată). _ Gândul la mântuire să te călăuzească în toate faptele tale.
_ Sfânta Scriptură trebuie citită nu pentru simpla ştiinţă, ci pentru mântuirea sufletului, iar cercetarea celor mai presus de noi ţine de mândrie.
_ Trebuie să crezi în Dumnezeu, iar nu să iscodeşti cele cu privire la El.
_ Cinstirea icoanei trece la persoana reprezentată pe ea.
_ Despre alegerea duhovnicului: intenţionând să încredinţăm mântuirea noastră altuia în Domnul, să-l supunem judecăţii, cercetării şi încercării pe acela, ca nu cumva să ne încredinţăm în locul doctorului unui bolnav, în locul cârmaciului
– unuia care abia mânuieşte vâsla, în locul unuia nepătimitor
– unui rob al plăcerilor, în locul portului
– mării şi să provocăm naufragiu sufletului nostru.
_ Ce este veşnicia? Veşnicia este întinderea timpului fără început şi fără sfârşit, şi care, prin urmare, constă doar din prezent, neavând nici trecut, nici viitor.
_ Toţi cei pe care Dumnezeu i-a învrednicit, pentru zidirea oamenilor, să fie martori ai chinurilor iadului, mărturisesc într-un glas că nu se poate descrie în cuvinte intensitatea acestor înfricoşătoare munci; ele sunt mai presus de închipuirea omului, căci trupul său slab n-ar putea suporta nici cea mai mică parte din ele.
_ Autocompătimirea, iubirea de sine şi ruşinea sunt cele mai importante lanţuri care îl ţin legat pe om în viaţa potrivnică lui Dumnezeu, în patimi şi păcate. Dar tot prin ele lucrează şi ocara duhovnicească în omul care se căieşte şi care a început să aducă roade de pocăinţă.
_ Ocupă-ţi mintea neîncetat cu gândul la Dumnezeu şi consideră-te mai păcătos decât oricine.
Când o astfel de cugetare ocupă timp îndelungat mintea şi inima omului, în lăuntrul său apare lumina duhovnicească asemenea unei raze strălucitoare.
_ Nu este îngăduit să alergi după sfat duhovnicesc în toate părţile. Fiecare trebuie să aibă sfetnic pe Dumnezeu şi un anumit duhovnic.
_ Când ne însemnăm cu semnul crucii, parcă luăm asupra noastră în chip văzut crucea lui Hristos. Atunci între noi şi Tatăl Ceresc parcă se află răstignit pe cruce Mântuitorul nostru, care imploră dreapta judecată a lui Dumnezeu pentru noi.
_ Teme-te să rămâi fără îndrumare în viaţa duhovnicească, ci caut-o ca pe cel dintâi bun.
_ Citind scrierile Sfinţilor, e ca şi cum aceştia ar vorbi cu noi şi ne-ar îndruma aievea.
_ Ascultarea predicilor poate aduce mare folos, dar sfârşindu-se rostirea lor, se pierde uşor tot rodul învăţăturii. Dar sfintele cărţi sunt medicamente împotriva uitării.
_ Prin citirea sfintelor cărţi se aprinde în suflet cea mai vie râvnă pentru mântuire.
_ Dacă tot ce este viu există datorită lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, iar Dumnezeu este mai bun decât tot ceea ce este creat de El, atunci cel care Îl lasă pe Dumnezeu şi se ocupă cu obiectele inferioare Lui arată că preferă creţia în locul Creatorului (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
_ Cel mai important este să ai râvnă să-I placi lui Dumnezeu, nu ţie, fiindcă chiar şi atunci când faci bine poţi să-ţi placi ţie.
_ Pronia lui Dumnezeu aşază pe fiecare în locul şi în condiţiile care îi sunt cele mai potrivite pentru dobândirea mântuirii.
_ Pe cel care n-a vrut să-L cunoască pe Dumnezeu aici, nici Dumnezeu nu va vrea să-l cunoască dincolo şi acela va fi lipsit de mila Sa în vecii vecilor.
_ Nu este greşit să vă aşezaţi în Biserică. Cred că nici ceilalţi nu vor avea ceva împotrivă, dar trebuie să o faceţi la momentul potrivit. Mijlocul Liturghiei este de la Heruvic până la Tatăl nostru, iar în acest interval, de la „Să stăm bine..” până la „Cuvine-se cu adevărat” să nu vă aşezaţi. La Vecernie însă şi la Utrenie vă puteţi aşeza în orice moment, dar să vă rugaţi cu mintea.
_ S-a prevestit de multe ori momentul în care va avea loc a Doua Venire, spunându-se: „Iată, este acum” şi de fiecare dată lumea s-a înşelat. Mântuitorul a spus că nimeni nu ştie ceasul acela, de aceea nu este cazul să-l ghicim sau să ne tulburăm cu ghicirile altora. Este neîndoielnic că va avea loc a Doua Venire. Mai este neîndoielnic şi faptul că ea se va întâmpla pe neaşteptate, în ciuda tuturor semnelor mari care o vor preceda. Ne rămâne doar să aşteptăm neîncetat pe Domnul şi să ne pregătim să-L întâmpinăm, fără să încercăm să ghicim momentul acela.
_ Mintea care încetează să-L contemple pe Dumnezeu cu gândul devine sau demon, sau animal.
_ Este îndoielnic că mântuirea se poate dobândi în afara împlinirii obligaţiilor ce ţin de starea socială şi materială a fiecăruia. Cine trăieşte în familie se mântuieşte prin lucrarea virtuţilor ce ţin de viaţa de familie.
_ Aşa cum dreptul Noe cu toată casa lui s-a salvat în arcă de potopul universal, iar toţi cei care au rămas în afara arcei au murit, tot aşa şi astăzi se mântuiesc de potopul păcatului, de mânia lui Dumnezeu şi de veşnica Judecată doar cei care se află în Sfânta Biserică şi sunt fiii ei adevăraţi; toţi ceilalţi, care se află în afara ei, vor pieri şi se vor îneca în şuvoiul iadului întunecat (Sfântul Tihon de Zadonsk).
_ Câtă părere de sine îl pândeşte pe om pe calea evlaviei! Unul crede că evlavia constă numai în mulţimea rugăciunilor, alţii o presupun în mulţimea faptelor exterioare, făcute spre slava lui Dumnezeu şi în folosul aproapelui; unii o văd doar în dorinţa de a dobândi mântuirea; alţii, doar în împlinirea ritualurilor exterioare şi a canoanelor bisericeşti. Adevărata evlavie constă în împlinirea voii lui Dumnezeu în acel timp, în acel loc şi în acele împrejurări în care ne-a pus Dumnezeu, în realizarea acelui lucru pe care îl cere El de la noi. Iar El cere de la noi, mai întâi de toate, inimă curată, plină de dragoste pentru Dânsul.
_ Cine neagă învierea să se socotească pe sine însuşi în rândul morţilor.
_ Dumnezeu ispiteşte spre folos, iar nu pentru a pricinui răul, de aceea se spune că Dumnezeu „nu este ispititor celor răi”.
_ Oamenii care nu se întorc deplin la Dumnezeu de obicei părăsesc viciile grele, dar continuă să ducă o viaţă, deşi mai puţin păcătoasă, totuşi lumească şi plină de împrăştiere. Ei compară viaţa lor de acum cu cea dinainte, iar nu cu Evanghelia, care trebuie să fie singurul criteriu de judecată. Oamenii aceştia se consideră drepţi şi cad în somnul greu al nepăsării, neîngrijindu-se mai profund de mântuirea lor. O astfel de stare poate fi mai periculoasă decât o viaţă desfrânată, pentru că o viaţă desfrânată mai poate indigna şi trezi o conştiinţă adormită.
_ Un monah are trei ieşiri: la biserică, la chilie şi la mormânt: iată legea pentru un monah.
_ Este imposibil ca în om să locuiască în acelaşi timp şi Hristos, şi păcatul. Dacă s-a sălăşluit în tine Hristos, atunci a murit păcatul.
_ Cel care nu se leapădă de Domnul prin cuvinte sau prin fapte, care se străduieşte să trăiască după poruncile Evangheliei şi care se căieşte când greşeşte, nu este sfânt doar potenţial ci real. El este membru al Bisericii, mădular al trupului lui Hristos. Cel care săvârşeşte în mod conştient păcate grele se desparte temporar de Biserică, iar prin pocăinţă (care este al doilea botez) poate să se unească din nou cu ea. Astfel, duhovnicul citeşte deasupra celui ce s-a spovedit rugăciunea: „Împacă-l şi uneşte-l pe dânsul cu Sfânta Ta Biserică…” Dar dacă păcătosul nu se căieşte, rămâne în afara Bisericii.
_ În tinereţe toţi fac o mare greşeală, amânând pe mai târziu ceea ce ar trebui să facă tocmai atunci, cu încordarea tuturor puterilor lor. Iar rezultatul este că timpul zboară, omul îmbătrâneşte, condiţiile se pot înrăutăţi, deseori îşi pierde sănătatea şi nu mai poate face ceea ce ar fi trebuit să facă mai demult, urmând chemarea Domnului şi glasul limpede al raţiunii şi al inimii lui. Doar un singur lucru îi rămâne de făcut: să regrete viaţa trecută fără roade şi să aducă pocăinţă.
_ Căile Domnului sunt necunoscute nouă, dar El a descoperit cele de folos pentru mântuire sfinţilor Săi, care la rândul lor le-au scris pentru mângâierea şi zidirea noastră. Astfel, sfinţii bineplăcuţi Domnului ne învaţă că în vremurile din urmă, monahismul va dispărea complet sau va rămâne în unele locuri, doar în forma sa exterioară, fără lucrarea lăuntrică. Cei care caută Împărăţia lui Dumnezeu nu vor mai face acte de nevoinţă, mântuindu-se doar prin răbdarea necazurilor şi a bolilor. De ce nu vor mai fi acte de nevoinţă? Pentru că nu va mai fi smerenie, iar fără smerenie, nevoinţele aduc mai multă pagubă decât folos, putând duce până la distrugerea omului, dat fiind că ele nasc părerea de sine în cei ce se nevoiesc şi îi fac să cadă în înşelare. Doar prin îndrumarea unor oameni duhovniceşti foarte experimentaţi s-ar putea admite practicarea diferitelor nevoinţe, dar astfel de oameni nu mai există. Îndrumător este acum Însuşi Dumnezeu, şi, în parte, cărţile, pentru cei ce le au şi le pot înţelege. Cum ne îndrumă Domnul? Îngăduie prigoanele, supărările, bolile, bătrâneţea îndelungată, cu povară şi neputinţă.
_ Mare este taina înţelepciunii lui Dumnezeu! Mai degrabă se poate smeri şi întoarce la Dumnezeu un mare păcătos decât un om drept în faptele din afară.
_ Domnul poartă de grijă nu doar de neamul omenesc în totalitatea lui, ci şi de fiecare om în parte, pe care îl ţine clipă de clipă în mâna Sa, îl apără de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, îl înţelepţeşte prin oameni, prin cărţi sau prin împrejurările vieţii. Dacă este nevoie să pedepsească un om pentru a-l înţelepţi, îngăduind să vină asupra lui un necaz, pedepseşte cu milă, iar apoi dacă omul poate primi fără daună, îl pedepseşte mai aspru.
_ Înmulţeşte lecturile tale din Evanghelie şi îndeosebi din Sfinţii Părinţi. Fără lectură este greu să te mântuieşti.
_ Învaţă să priveşti poruncile Sfintei Evanghelii nu ca pe nişte obstacole spre o viaţă liberă, ci ca pe o cale de a afla aici, pe pământ, acel mărgăritar preţios pe care văzându-l omul, bucuros va vinde tot ce are, adică interesele cotidiene şi plăcerile lumeşti preţuite de cei din lume, lăsând toate nu din constrângere, ci împins de aspiraţia sufletului de a dobândi acest mărgăritar.
_ Dacă n-ar fi fost Întruparea şi patimile Mântuitorului, cum am fi crezut în posibilitatea unei asemenea iubiri a lui Dumnezeu faţă de oameni? Nu, n-am fi putut crede şi am fi murit în deznădejde. Probabil am fi decăzut în răutate şi am fi devenit duşmani ai binelui şi potrivnici lui Dumnezeu. Doar întruparea şi crucea Fiului lui Dumnezeu îi pot mântui pe oameni, iar nu alte mijloace obişnuite.
_ Cugetarea la Dumnezeu este viaţă şi lumină pentru suflet.
_ Pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos să fie preocuparea de căpătâi şi de fiecare clipă a minţii şi a inimii noastre. _ Dumnezeu se arată minţii curate (Sfântul Ignatie Briancianinov).
_ Cred că nimic nu îl mângâie cu adevărat pe om, decât cugetarea la Dumnezeu (Sfântul Ignatie Briancianinov).
_ Citeşte cât mai des Sfânta Scriptură, căci ea îţi adună mintea din împrăştierea în care încearcă să o atragă vrăjmaşul, semănând cu iscusinţa sa cea rea gânduri viclene.
_ Oriunde mergi, să-L ai întotdeauna pe Dumnezeu în faţa ochilor tăi. Orice faci, să ai pentru aceasta mărturie din Sfânta Scriptură.
_ Pe cel ce este nebun pentru Dumnezeu, pe acela îl va înţelepţi Dumnezeu.
_ Sfânta Scriptură ne este sfetnic şi învăţător, pentru că ne învaţă care sunt obiceiurile rele ce trebuie dezrădăcinate şi care sunt obiceiurile bune ce trebuie sădite în noi. Dacă însă mintea şi voinţa noastră vor părăsi acest sfetnic, vor cădea în ispită.
_ Dumnezeu, păstrat în minte, alungă demonii (Cuviosul Teodor).
_ Numele Domnului şi al Preacuratei Lui Maici să fie mereu pe buzele tale (rugăciunea neîncetată). _ Gândul la mântuire să te călăuzească în toate faptele tale.
_ Sfânta Scriptură trebuie citită nu pentru simpla ştiinţă, ci pentru mântuirea sufletului, iar cercetarea celor mai presus de noi ţine de mândrie.
_ Trebuie să crezi în Dumnezeu, iar nu să iscodeşti cele cu privire la El.
_ Cinstirea icoanei trece la persoana reprezentată pe ea.
_ Despre alegerea duhovnicului: intenţionând să încredinţăm mântuirea noastră altuia în Domnul, să-l supunem judecăţii, cercetării şi încercării pe acela, ca nu cumva să ne încredinţăm în locul doctorului unui bolnav, în locul cârmaciului
– unuia care abia mânuieşte vâsla, în locul unuia nepătimitor
– unui rob al plăcerilor, în locul portului
– mării şi să provocăm naufragiu sufletului nostru.
_ Ce este veşnicia? Veşnicia este întinderea timpului fără început şi fără sfârşit, şi care, prin urmare, constă doar din prezent, neavând nici trecut, nici viitor.
_ Toţi cei pe care Dumnezeu i-a învrednicit, pentru zidirea oamenilor, să fie martori ai chinurilor iadului, mărturisesc într-un glas că nu se poate descrie în cuvinte intensitatea acestor înfricoşătoare munci; ele sunt mai presus de închipuirea omului, căci trupul său slab n-ar putea suporta nici cea mai mică parte din ele.
_ Autocompătimirea, iubirea de sine şi ruşinea sunt cele mai importante lanţuri care îl ţin legat pe om în viaţa potrivnică lui Dumnezeu, în patimi şi păcate. Dar tot prin ele lucrează şi ocara duhovnicească în omul care se căieşte şi care a început să aducă roade de pocăinţă.
_ Ocupă-ţi mintea neîncetat cu gândul la Dumnezeu şi consideră-te mai păcătos decât oricine.
Când o astfel de cugetare ocupă timp îndelungat mintea şi inima omului, în lăuntrul său apare lumina duhovnicească asemenea unei raze strălucitoare.
_ Nu este îngăduit să alergi după sfat duhovnicesc în toate părţile. Fiecare trebuie să aibă sfetnic pe Dumnezeu şi un anumit duhovnic.
_ Când ne însemnăm cu semnul crucii, parcă luăm asupra noastră în chip văzut crucea lui Hristos. Atunci între noi şi Tatăl Ceresc parcă se află răstignit pe cruce Mântuitorul nostru, care imploră dreapta judecată a lui Dumnezeu pentru noi.
_ Teme-te să rămâi fără îndrumare în viaţa duhovnicească, ci caut-o ca pe cel dintâi bun.
_ Citind scrierile Sfinţilor, e ca şi cum aceştia ar vorbi cu noi şi ne-ar îndruma aievea.
_ Ascultarea predicilor poate aduce mare folos, dar sfârşindu-se rostirea lor, se pierde uşor tot rodul învăţăturii. Dar sfintele cărţi sunt medicamente împotriva uitării.
_ Prin citirea sfintelor cărţi se aprinde în suflet cea mai vie râvnă pentru mântuire.
_ Dacă tot ce este viu există datorită lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, iar Dumnezeu este mai bun decât tot ceea ce este creat de El, atunci cel care Îl lasă pe Dumnezeu şi se ocupă cu obiectele inferioare Lui arată că preferă creţia în locul Creatorului (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
_ Cel mai important este să ai râvnă să-I placi lui Dumnezeu, nu ţie, fiindcă chiar şi atunci când faci bine poţi să-ţi placi ţie.
_ Pronia lui Dumnezeu aşază pe fiecare în locul şi în condiţiile care îi sunt cele mai potrivite pentru dobândirea mântuirii.
_ Pe cel care n-a vrut să-L cunoască pe Dumnezeu aici, nici Dumnezeu nu va vrea să-l cunoască dincolo şi acela va fi lipsit de mila Sa în vecii vecilor.
_ Nu este greşit să vă aşezaţi în Biserică. Cred că nici ceilalţi nu vor avea ceva împotrivă, dar trebuie să o faceţi la momentul potrivit. Mijlocul Liturghiei este de la Heruvic până la Tatăl nostru, iar în acest interval, de la „Să stăm bine..” până la „Cuvine-se cu adevărat” să nu vă aşezaţi. La Vecernie însă şi la Utrenie vă puteţi aşeza în orice moment, dar să vă rugaţi cu mintea.
_ S-a prevestit de multe ori momentul în care va avea loc a Doua Venire, spunându-se: „Iată, este acum” şi de fiecare dată lumea s-a înşelat. Mântuitorul a spus că nimeni nu ştie ceasul acela, de aceea nu este cazul să-l ghicim sau să ne tulburăm cu ghicirile altora. Este neîndoielnic că va avea loc a Doua Venire. Mai este neîndoielnic şi faptul că ea se va întâmpla pe neaşteptate, în ciuda tuturor semnelor mari care o vor preceda. Ne rămâne doar să aşteptăm neîncetat pe Domnul şi să ne pregătim să-L întâmpinăm, fără să încercăm să ghicim momentul acela.
_ Mintea care încetează să-L contemple pe Dumnezeu cu gândul devine sau demon, sau animal.
_ Este îndoielnic că mântuirea se poate dobândi în afara împlinirii obligaţiilor ce ţin de starea socială şi materială a fiecăruia. Cine trăieşte în familie se mântuieşte prin lucrarea virtuţilor ce ţin de viaţa de familie.
_ Aşa cum dreptul Noe cu toată casa lui s-a salvat în arcă de potopul universal, iar toţi cei care au rămas în afara arcei au murit, tot aşa şi astăzi se mântuiesc de potopul păcatului, de mânia lui Dumnezeu şi de veşnica Judecată doar cei care se află în Sfânta Biserică şi sunt fiii ei adevăraţi; toţi ceilalţi, care se află în afara ei, vor pieri şi se vor îneca în şuvoiul iadului întunecat (Sfântul Tihon de Zadonsk).
_ Câtă părere de sine îl pândeşte pe om pe calea evlaviei! Unul crede că evlavia constă numai în mulţimea rugăciunilor, alţii o presupun în mulţimea faptelor exterioare, făcute spre slava lui Dumnezeu şi în folosul aproapelui; unii o văd doar în dorinţa de a dobândi mântuirea; alţii, doar în împlinirea ritualurilor exterioare şi a canoanelor bisericeşti. Adevărata evlavie constă în împlinirea voii lui Dumnezeu în acel timp, în acel loc şi în acele împrejurări în care ne-a pus Dumnezeu, în realizarea acelui lucru pe care îl cere El de la noi. Iar El cere de la noi, mai întâi de toate, inimă curată, plină de dragoste pentru Dânsul.
_ Cine neagă învierea să se socotească pe sine însuşi în rândul morţilor.
_ Dumnezeu ispiteşte spre folos, iar nu pentru a pricinui răul, de aceea se spune că Dumnezeu „nu este ispititor celor răi”.
_ Oamenii care nu se întorc deplin la Dumnezeu de obicei părăsesc viciile grele, dar continuă să ducă o viaţă, deşi mai puţin păcătoasă, totuşi lumească şi plină de împrăştiere. Ei compară viaţa lor de acum cu cea dinainte, iar nu cu Evanghelia, care trebuie să fie singurul criteriu de judecată. Oamenii aceştia se consideră drepţi şi cad în somnul greu al nepăsării, neîngrijindu-se mai profund de mântuirea lor. O astfel de stare poate fi mai periculoasă decât o viaţă desfrânată, pentru că o viaţă desfrânată mai poate indigna şi trezi o conştiinţă adormită.
_ Un monah are trei ieşiri: la biserică, la chilie şi la mormânt: iată legea pentru un monah.
_ Este imposibil ca în om să locuiască în acelaşi timp şi Hristos, şi păcatul. Dacă s-a sălăşluit în tine Hristos, atunci a murit păcatul.
_ Cel care nu se leapădă de Domnul prin cuvinte sau prin fapte, care se străduieşte să trăiască după poruncile Evangheliei şi care se căieşte când greşeşte, nu este sfânt doar potenţial ci real. El este membru al Bisericii, mădular al trupului lui Hristos. Cel care săvârşeşte în mod conştient păcate grele se desparte temporar de Biserică, iar prin pocăinţă (care este al doilea botez) poate să se unească din nou cu ea. Astfel, duhovnicul citeşte deasupra celui ce s-a spovedit rugăciunea: „Împacă-l şi uneşte-l pe dânsul cu Sfânta Ta Biserică…” Dar dacă păcătosul nu se căieşte, rămâne în afara Bisericii.
_ În tinereţe toţi fac o mare greşeală, amânând pe mai târziu ceea ce ar trebui să facă tocmai atunci, cu încordarea tuturor puterilor lor. Iar rezultatul este că timpul zboară, omul îmbătrâneşte, condiţiile se pot înrăutăţi, deseori îşi pierde sănătatea şi nu mai poate face ceea ce ar fi trebuit să facă mai demult, urmând chemarea Domnului şi glasul limpede al raţiunii şi al inimii lui. Doar un singur lucru îi rămâne de făcut: să regrete viaţa trecută fără roade şi să aducă pocăinţă.
_ Căile Domnului sunt necunoscute nouă, dar El a descoperit cele de folos pentru mântuire sfinţilor Săi, care la rândul lor le-au scris pentru mângâierea şi zidirea noastră. Astfel, sfinţii bineplăcuţi Domnului ne învaţă că în vremurile din urmă, monahismul va dispărea complet sau va rămâne în unele locuri, doar în forma sa exterioară, fără lucrarea lăuntrică. Cei care caută Împărăţia lui Dumnezeu nu vor mai face acte de nevoinţă, mântuindu-se doar prin răbdarea necazurilor şi a bolilor. De ce nu vor mai fi acte de nevoinţă? Pentru că nu va mai fi smerenie, iar fără smerenie, nevoinţele aduc mai multă pagubă decât folos, putând duce până la distrugerea omului, dat fiind că ele nasc părerea de sine în cei ce se nevoiesc şi îi fac să cadă în înşelare. Doar prin îndrumarea unor oameni duhovniceşti foarte experimentaţi s-ar putea admite practicarea diferitelor nevoinţe, dar astfel de oameni nu mai există. Îndrumător este acum Însuşi Dumnezeu, şi, în parte, cărţile, pentru cei ce le au şi le pot înţelege. Cum ne îndrumă Domnul? Îngăduie prigoanele, supărările, bolile, bătrâneţea îndelungată, cu povară şi neputinţă.
_ Mare este taina înţelepciunii lui Dumnezeu! Mai degrabă se poate smeri şi întoarce la Dumnezeu un mare păcătos decât un om drept în faptele din afară.
_ Domnul poartă de grijă nu doar de neamul omenesc în totalitatea lui, ci şi de fiecare om în parte, pe care îl ţine clipă de clipă în mâna Sa, îl apără de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, îl înţelepţeşte prin oameni, prin cărţi sau prin împrejurările vieţii. Dacă este nevoie să pedepsească un om pentru a-l înţelepţi, îngăduind să vină asupra lui un necaz, pedepseşte cu milă, iar apoi dacă omul poate primi fără daună, îl pedepseşte mai aspru.
_ Înmulţeşte lecturile tale din Evanghelie şi îndeosebi din Sfinţii Părinţi. Fără lectură este greu să te mântuieşti.
_ Învaţă să priveşti poruncile Sfintei Evanghelii nu ca pe nişte obstacole spre o viaţă liberă, ci ca pe o cale de a afla aici, pe pământ, acel mărgăritar preţios pe care văzându-l omul, bucuros va vinde tot ce are, adică interesele cotidiene şi plăcerile lumeşti preţuite de cei din lume, lăsând toate nu din constrângere, ci împins de aspiraţia sufletului de a dobândi acest mărgăritar.
_ Dacă n-ar fi fost Întruparea şi patimile Mântuitorului, cum am fi crezut în posibilitatea unei asemenea iubiri a lui Dumnezeu faţă de oameni? Nu, n-am fi putut crede şi am fi murit în deznădejde. Probabil am fi decăzut în răutate şi am fi devenit duşmani ai binelui şi potrivnici lui Dumnezeu. Doar întruparea şi crucea Fiului lui Dumnezeu îi pot mântui pe oameni, iar nu alte mijloace obişnuite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu