DUMNEZEU ŞI OMUL

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Motto: «Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său

Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să

aibă viaţă veşnică» (Ioan 3:16).

                                                                                            Preot Ioan

            (Sinteză din învăţăturile Sfinţilor Părinţi)

                                 Iubiţi credincioşi,

DUMNEZEU poate fi iubit, dar nu gândit. Poate fi prins şi

apropiat prin iubire, dar niciodată prin gândire. Dumnezeu este

începutul, mijlocul şi sfârşitul oricărui bine. În sine, Dumnezeu este

gândire necunoscută, Cuvânt negrăit şi viaţă necuprinsă.

DUMNEZEU este asemenea unui cerc ale cărui margini nu

sunt nicăieri, iar al cărui centru este pretutindeni. Pentru aceea a

venit Hristos în lume să cunoască şi să înţeleagă tot omul cât de mult

îl iubeşte Dumnezeu. Iisus se face ascultător Tatălui, vindecând

propria noastră neascultare şi devine pentru noi modelul unei ascultări

fără de care nu există mântuire.

DUMNEZEU, nu doar că nu lasă să fim ispitiţi peste puterile

noastre, dar ne şi ajută chiar în ispită, ne sprijină şi ne întăreşte,

dacă noi facem ce se cuvine din partea noastră şi nu ne lipsesc

bunăvoinţa, nădejdea în El şi răbdarea.

DUMNEZEU ne trimite darurile Sale cu o bucurie mai mare

decât cea cu care le primim noi. Am văzut case şi m-am gândit la

arhitect. Am văzut lumea şi am înţeles Pronia. Am văzut corabia fără

cârmaci scufundându-se. Am văzut oameni neisprăvind nimic fără

Dumnezeu. Am înţeles că toate există prin rânduiala Domnului. Chiar

dacă noi ne depărtăm uneori de Dumnezeu, Dumnezeu rămâne mereu

aproape de noi.

DUMNEZEU va avea întotdeauna ceva ce să-l înveţe pe om,

iar omul va avea întotdeauna ceva de învăţat de la Dumnezeu.

Unde este înţelepciunea lui Dumnezeu, nu mai este nevoie de

înţelepciunea oamenilor. Este cu neputinţă să dobândim înţelepciunea

fără să trăim într-un mod înţelept. Înalţă-te mai mult prin viaţă, decât

prin gândire. A vorbi despre Dumnezeu este un lucru mare, dar este un

lucru şi mai mare a te curăţi pentru Dumnezeu.

IISUS ne-a împăcat prin Sine atât cu Tatăl cât şi între noi. La

Iisus poţi privi fără să încetezi să-i priveşti şi pe ceilalţi. Dumnezeu

s-a făcut purtător de trup pentru ca omul să poată deveni purtător de

duh.Totul este săvârşit de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt:

„Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul

meu este Sfântul Duh, Treime Sfântă, slavă Ţie!“

MÂNTUITORUL a ales Crucea fiindcă astfel se moare cu

mâinile întinse. El s-a sfârşit îmbrăţişându-ne. Crucea este poarta

tainelor. Prin linia verticală, crucea îl arată pe Dumnezeu, iar prin linia

orizontală se arată toată zidirea în atârnare desăvârşită de Domnul,

neavând alt suport al existenţei, altă nădejde afară de Dumnezeu.

CRUCEA este izvor de tămăduire, uşa tainelor, arma păcii,

veselia sufletelor noastre. Orice faptă bună este o cruce. Calea lui

Hristos este crucea de fiecare zi. Să nu-ţi duci

crucea târâş, adică văitându-te, oftând şi cârtind, ci

mulţumeşte-i lui Dumnezeu pentru toate: bune şi

rele, ştiute şi neştiute. Nimeni nu s-a urcat

vreodată la cer prin comoditate. Urmează-L pe

Hristos nu numai la înviere ci şi la cruce. Fii

totdeauna cu Dumnezeu dacă vrei ca Dumnezeu

să fie totdeauna cu tine, sau altfel spus, caută-l pe

Dumnezeu în vreme de pace, dacă vrei să-l găseşti

în vreme de război.

După fire, Dumnezeu este în afara tuturor lucrurilor. Dar prin

lucrările Sale este în toate. Nici un folos nu vine din lucrarea omului

fără înrâurirea de sus. Fiecare din noi este ajutat de celălalt în mod

providenţial.

OMUL dinafară nu este decât o oglindă a celui dinăuntru.

Omul, corabie mică, dar acolo se află lei şi balauri, creaturi otrăvitoare

şi răutate, cărări bolnave şi prăpăstii fără fund. Dar sunt de asemenea

şi Dumnezeu şi îngerii, viaţa şi împărăţia, lumina şi apostolii, cetăţile

cereşti şi comorile de har. Acolo sunt toate, este un altar.

OMUL este coroana creaţiei. Creştinii nu se nasc creştini, ci

devin creştini. Nimeni nu se naşte creştin, dar oricine poate deveni

creştin. Pentru a fi un bun creştin am pe Hristos întreg pentru

mântuirea mea, Scriptura întreagă pentru studiul meu şi lumea

întreagă drept parohia mea. Creştinii trăiesc în trup, dar nu după trup.

Trăiesc pe pământ, dar vieţuiesc ca în ceruri. Ei nu sunt o societate

nouă după trup, ci după spirit, căci deşi viaţa lor materială este la fel

ca a tuturor oamenilor, ţinuta lor morală şi duhovnicească este

excepţională, ei sunt pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup.

Fiecare din noi este pictorul propriei sale vieţi. Sufletul este pânza,

virtuţile sunt culorile, iar Hristos este modelul pe care trebuie să-L

pictăm. Purtarea creştinilor să fie cea mai bună apologie (apărare) a

credinţei lor. Nu poate exista Biserică în afara iubirii. Biserica este o

corabie, iar creştinii care merg la Sfânta Biserică şi intră în ea sunt

izbăviţi din furtuna păcatelor. Ceea ce are omul dumnezeiesc în el,

este putinţa de a face bine. În lume există un singur bine şi un singur

rău: unicul bine este mântuirea, iar unicul rău este pierderea ei. Când

un străin bate, caritatea îi deschide uşa ospitalităţii. Odată iniţiat îl

întâmpină bucuria. Odată primit îl găzduieşte omenia. Pe cel flămând

îl hrăneşte bunătatea, pe cel deznădăjduit îl călăuzeşte credinţa, iar pe

cel tulburat, dragostea. Să ne cinstim unii pe alţii pentru a învăţa să-L

cinstim pe Dumnezeu. O, dacă omul L-ar cinsti pe Dumnezeu aşa cum

Dumnezeu îl cinsteşte pe om !

Nu trebuie să ne îngrijim de ale noastre, ci de ale altora. Este greu

să-i deosebeşti pe cei cu adevărat săraci de cei prefăcuţi. Gândiţi-vă că

este mai bine să dăm ajutor celor ce nu-l merită, decât să nu-l dăm

celor care-l merită şi care au cu adevărat nevoie de el.

Am căzut prin păcat, dar ne ridicăm prin căinţă. Cel ce-şi vede

păcatele, va vedea pacea. Când noi ne aducem aminte de păcatele

noastre, Dumnezeu le uită. Este multă bucurie în cer pentru un singur

păcătos care se căieşte. Noi nu trebuie doar să iertăm, ci să şi uităm.

Nu ierta doar din ascultare faţă de Dumnezeu ci din plăcere pentru

ceilalţi. Dar acela care se împacă cu ceilalţi spre a fi lăudat, acela-şi

face rău singur. A ţine minte răul, înseamnă a fi biruit de rău. Împacăte

cu Dumnezeu şi mulţi oameni vor veni să se împace cu tine. Iertaţivă

unul pe altul după cum v-a iertat şi Dumnezeu pe toţi în Hristos.

Căinţa ne deschide cerul. Mărturisirea faptelor rele este începutul

faptelor bune. Intră în Sfânta Biserică Ortodoxă şi te căieşte. Aici nu

se trage la judecată, ci se dă iertarea păcatelor.

Dumnezeu ne-a dat mila ca o poruncă a dragostei. Cu un bănuţ

dăruit poţi cumpăra cerul. nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă

Dumnezeu este plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acest bănuţ atunci

dă un pahar cu apă rece. Hrăneşte-l pe cel ce moare de foame. Dacă nu

o faci îl ucizi.

SUFLETUL trăieşte veşnic şi nu poate muri căci este suflare

din suflarea lui Dumnezeu şi la judecata de apoi sufletul iarăşi se

va uni cu trupul. Când veţi curăţa sufletele voastre, atunci se vor

curăţi şi se vor împărtăşi de prezenţa lui Dumnezeu şi de

dumnezeiasca şi cereasca Sa strălucire. Atunci sufletele vor fi ca nişte

oglinzi curate, receptive la lumina dumnezeiască şi vor putea primi şi

ele strălucire.

CREDINŢA fără fapte moartă este. Cine nu crede că va învia şi

că va da socoteală, ci gândeşte că toată fiinţa

sa se mărgineşte la viaţa aceasta, aceluia nu-i

va păsa mult de faptele bune. CREDINŢA în

înviere este adevărata mângâiere în suferinţe,

în lupta cu ostenelile şi cu greutăţile vieţii. Cel

ce crede, se teme, cel ce se teme, se smereşte.

Cel ce se smereşte, se îmblânzeşte. Cel blând

păzeşte poruncile, cel ce păzeşte poruncile se

luminează, Cel luminat se împărtăşeşte de

tainele cuvântului dumnezeiesc. CREDINŢA

face ceea ce omul şi legea nu pot face. Un

lucru mic, este un lucru mic, dar credinţa din

lucrurile mici este un lucru mare. Cine e

credincios în lucrurile mici, e credincios şi în cele mari. Trebuie să

cerem de la Dumnezeu ceea ce este de folos sufletului, nu ceea ce ni

se pare că este de folos nouă.

POSTUL adevărat este abţinerea de la orice lucru rău. Eşti

stăpân pe pântece, fii atunci dar stăpân şi pe limbă. POSTUL acela

este adevărat care este prezent în toate. Pe toate le curăţeşte şi pe toate

le vindecă. Câţi săraci nu puteau fi hrăniţi datorită unei zile de post?

Cel ce nu cunoaşte postul nu cunoaşte crucea. Nu-l invidiaţi pe cel

bogat pentru averea sa, pe cel puternic pentru demnitatea sa, iar pe cel

înţelept pentru ştiinţa sa. Căci toate acestea sunt mijloace ale virtuţii

doar pentru cei ce le întrebuinţează bine. Fericirea în sine nu stă în ele

însele.

RUGĂCIUNEA este singura ce ne poate înălţa la cunoştinţa

lui Dumnezeu. Teologia fără trăire este teologia diavolilor.

RUGĂCIUNEA este alungarea întristării şi a

descurajării, rodul bucuriei şi al mulţumirii. Nu

se poate ca Dumnezeu să nu asculte rugăciunile

omului. RUGĂCIUNEA ta rămâne neauzită

când o acoperă strigătul celui năpăstuit de

tine. Când tu vorbeşti în ascuns cu tine însuţi

cuvintele tale sunt cercetate în cer, de aceea şi

răspunsurile îţi vor veni de acolo. Dacă te vei

ruga pentru toţi, toţi se vor ruga pentru tine. Inima cea mai milostivă

este aceea care arde pentru toată făptura: pentru oameni, pentru păsări,

pentru demoni şi pentru toată zidirea. Nici fecioare, nici femei

măritate, nici monahi, nici mireni, ci o hotărâre dreaptă caută Domnul

şi primind-o ca pe însăşi fapta, trimite aceluia Sfântul Duh pentru a

lucra împreună cu el, pentru a îndrepta viaţa tuturor celor ce vor să se

mântuiască. RUGĂCIUNEA este lucrul cel mai simplu şi în acelaşi

timp cel mai dificil. Ce să facă Dumnezeu cu mulţumirile noastre,

când cu faptele îi arătăm doar nemulţumire. A-i mulţumi lui

Dumnezeu când vântul este prielnic pe mare nu este ceva deosebit. A-i

mulţumi însă când este furtună, atunci se arată adevărata recunoştinţă.

RUGĂCIUNEA înseamnă starea de permanentă recunoştinţă. Să

mulţumim în toate pentru toate. Omul care mulţumeşte lui

Dumnezeu pentru relele ce trec peste el nu simte acele rele.

RUGĂCIUNEA este prezenţa lui Dumnezeu în toţi şi în toate.

Unde se termină rugăciunea începe păcatul. Cerul este adesea mai

aproape de noi atunci când ne aplecăm, decât atunci când ne

îndreptăm în sus. Doamne, Tu erai înlăuntrul meu, dar vai, eu însumi

eram în afara mea. Rugăciunea este unitatea de măsură a dragostei.

Omule, ai fost creat liber şi chemat spre libertate. Aşa că nu te

face robul păcatelor. Acela este cu adevărat liber, care trăieşte

întru Hristos. El se află deasupra tuturor nenorocirilor. Dacă el

însuşi nu-şi va face rău, atunci niciodată altul nu-i va face rău cu

adevărat.„Doamne, fă-mă robul Tău, ca să fiu cu adevărat liber“.

MILOSTENIA înseamnă a da cu bunăvoinţă şi cu bucurie.

Rugăciunea şi postul sunt lipsite de

putere, neînsoţite de milă. Fără

milostenie rugăciunile tale nu se ridică

la cer şi nu uita că mila biruieşte

judecata. Dacă nu dai cu tot sufletul,

mai bine nu mai da, fiindcă aceasta nu

este milostenie, ci pagubă. Mai mare

fericire este a da decât a lua. Nu dăm celorlalţi după cum merită, ci

după cum au nevoie. Cu adevărat milostiv este acela care-i

îmbrăţişează pe toţi şi nu lasă pe nimeni în afara inimii sale. Dăruind

vei dobândi.

De eşti drept teme-te de mânia lui Dumnezeu ca să nu cazi. Cine

crede că stă (în credinţă), să ia aminte să nu cadă. De eşti păcătos

încrede-te în mila Domnului ca să te poţi ridica. Trebuie să ţii capul

plecat pentru că în felul acesta în suflet coboară smerenia şi evlavia.

Astfel învăţăm să-i respectăm pe ceilalţi, să-i cinstim, să-i iubim ca

mai buni decât noi, ca pe prietenii noştri, ca pe icoanele lui

Dumnezeu. Dumnezeu nu ne-a spus: „Învăţaţi de la mine cum au

fost făcute cerul şi pământul, cum au fost create toate cele văzute

şi nevăzute, cum se fac minuni şi se înviază morţii“, dar ne-a spus:

„Învăţaţi-vă de la mine că sunt blând şi smerit cu inima“.

FAMILIA este o mică biserică.

Toţi suntem fiii unei mari familii. Noi îl

numim pe Dumnezeu Tată, dar El ne-ar

putea răspunde: „Dacă tu ai fi fiul

meu, ar trebui ca viaţa ta să fie după

însuşirile mele, altfel, Eu nu recunosc

în tine icoana Fiinţei Mele“.

LUMINA este Dumnezeu. Fiţi

mica reflexie a unei mari lumini. Sufletul şi Hristos, doar acestea două

să te intereseze. Lumea toată de ar cădea, pe acestea două nimeni nu ţi

le poate lua, afară numai dacă nu le dai tu, cu voia ta. Fii împăcat cu

sufletul tău şi atunci cerul şi pământul se vor împăca cu tine. Dacă

ajungem lângă Dumnezeu suntem în cer. Să ne facem sufletul cer.

Caută-l pretutindeni pe cel ce este pretutindeni.

BINELE nu-l găsim în cele trecătoare ci suntem chemaţi să ne

împărtăşim din bunurile cele veşnice şi adevărate. Ce sunt toate

lucrurile vieţii în comparaţie cu liniştea inimii?Orice om de rând care

L-a aflat pe Dumnezeu îl poate arăta prin felul lui de viaţă,

mărturisindu-L în toate. Totul este făcut spre binele nostru, pentru

mântuirea noastră. Să dorim binele fraţilor noştri şi mântuirea tuturor

oamenilor mai mult decât pe a noastră. Suferi de pe urma unui om

rău? Iartă-l ca să nu fie doi oameni răi.

VIAŢA ŞI MOARTEA mea depind de ceilalţi căci, dacă l-am

câştigat pe aproapele meu, L-am câştigat pe Dumnezeu. Mântuirea

este în acelaşi timp şi lucrarea lui Dumnezeu şi a noastră. Dumnezeu

este ascuns în poruncile sale, iar cei ce-L caută îl găsesc doar în

măsura împlinirii lor.

DRAGOSTEA este începutul şi sfârşitul mântuirii noastre. Eşti

desăvârşit atunci când în locul tău îl preferi pe aproapele. A fi aproape

sau departe de Dumnezeu depinde de om, deoarece Dumnezeu este

oriunde.A iubi cineva pe cel drag este un lucru al firii. A iubi cineva şi

pe vrăjmaş este un lucru al harului. Dragostea este bucuria de a face

altora bucurie. Sărăcia şi bogăţia nu pot învinge dragostea, dar

dragostea poate învinge şi sărăcia şi bogăţia. Dragostea îl preface pe

cel ce iubeşte în chipul celui iubit. Dacă-L iubeşti pe Dumnezeu,

Dumnezeu vei fi, dacă-l iubeşti pe diavol, diavol vei fi. Dacă-ţi iubeşti

trupul, trup vei fi. Aceasta este cea dintâi lucrare a iubirii: de a uni pe

cel ce iubeşte cu cel iubit. Dragostea este rădăcina şi izvorul binelui.

Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu. Dragostea este

adevărata slujbă pentru Domnul. Dragostea este raiul. Întrucât este

iubire, Dumnezeu se mişcă, iar întrucât este iubit, Dumnezeu mişcă

spre sine toate lucrurile care sunt capabile de dragoste. Dumnezeu nu

se uită la fapte ci la dragostea cu care au fost făcute. Nu e nimic mult

când oamenii iubesc puţin, aşa cum nu e nimic puţin când oamenii

iubesc mult. Numai cine-şi iubeşte aproapele îl iubeşte pe Dumnezeu.

Dumnezeu nu ne porunceşte şi nu doreşte să fim trişti în inima

noastră. Mai degrabă doreşte ca din iubire pentru El să avem mereu

bucurie în suflet. Omul dacă are virtuţi, dacă face fapte bune, dacă s-a

unit cu Dumnezeu, sufletul său se va veseli cu bucuria cea adevărată.

Pe cel ce se bucură în Domnul nici un necaz nu-l va scoate din bucuria

lui. «Frica Numelui Tău, Doamne, varsă bucurie în sufletul meu!».

Dacă vrei să fii fericit nu căuta fericirea. Fericit este acela care nu

gândeşte rău. Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de

Dumnezeu.

PREOŢIA se săvârşeşte aici pe

pământ, dar ea are rang între dregătoriile

cereşti. Însuşi Hristos a întemeiat această

slujire. El a stabilit ca în timp ce suntem

încă în trup, să facem serviciu îngeresc.

Dacă cineva îl dispreţuieşte pe preot,

imediat şi Dumnezeu îl va dispreţui pe

el. Cel care-l vorbeşte de rău pe preot, îl

loveşte pe Hristos în lumina ochilor.

CĂLUGĂRUL este cel care, despărţindu-se de toţi, s-a unit cu

toţi. Admirăm pe sfinţi nu atât pentru înţelepciunea şi iubirea lor în

necazuri, ci mai mult, pentru că ei rămân la fel de râvnitori şi după ce

furtuna a trecut, lăsând loc liniştit.

Nu e nici o minune căinţa omului la necaz, ţinută în frâu prin

frică, ci după ce a trecut încercarea, aceasta să continue în a-şi arăta

înţelepciunea sufletului.

SFINŢENIA vine din dragoste. Toţi cei ce cred şi iubesc cu

adevărat sunt sfinţi. Desăvârşirea omului este de a se socoti pe sine

nedesăvârşit. Îi cinstim pe sfinţi imitându-i. Cât poate Dumnezeu cu

puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea. Preasfânta Fecioară

Maria, ea singură şezând între Dumnezeu şi oameni, pe Dumnezeu La

făcut Fiul Omului, iar pe oameni i-a făcut fiii lui Dumnezeu.

DEZNĂDEJDEA este mai cumplită decât păcatul. Cel care îşi

pierde nădejdea în Dumnezeu, acela face cel mai mare păcat,

tăgăduind astfel că Domnul este iubire, milă şi putere.Cel care şi-a

pierdut nădejdea a pierdut totul. Şi Iuda şi Petru au păcătuit. Cel dintâi

a căzut în deznădejde curmându-şi viaţa. Cel de-al doilea a căzut în

deznădejde, dar s-a ridicat prin căinţă, iar căinţa i-a adus iertarea lui

Dumnezeu.

PĂCATUL este nedreptate. Degeaba tăiem crengile păcatului în

afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou.

Cine păcătuieşte, fie se nedreptăţeşte pe sine, fie nedreptăţeşte pe altul.

Iubeşte-i pe păcătoşi, dar urăşte faptele lor. A greşi este omeneşte. A

deznădăjdui este diavolesc. Nu atacul gândului este păcat, ci

convorbirea prietenească a minţii cu păcatul.

Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu. Egoismul este

rădăcina tuturor patimilor. Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în

ceilalţi. Indiferenţa şi lenea sunt mai vătămătoare decât toată lucrarea

diavolească.

Faptele săvârşite de oameni sunt de trei feluri : conform firii, mai

prejos de fire şi mai presus de fire. Firească este pacea. Împotriva firii

este duşmănia şi mai presus de fire sunt iertarea şi binele dezinteresat.

Dumnezeu te-a făcut pe tine judecător, dar numai pentru păcatele tale,

nu şi pentru ale altora. Dacă ierţi puţin, puţin ţi se va ierta. Dacă ierţi

mult, multe ţi se vor ierta. Dacă ierţi din inimă, la fel îţi va ierta şi

Dumnezeu ţie. ORI VEI FACE CE VREA DUMNEZEU, ORI VEI

PRIMI CE NU VREI TU.

BOGĂŢIA nu este în sine ceva rău sau bun, ci o unealtă de care

te poţi folosi rău sau bine. Eşti

bogat? Foarte bine. Eşti zgârcit?

Foarte rău. Nu bogaţii vor fi

osândiţi, ci cei ce slujesc

bogăţiei. În cele trecătoare nu

poţi deveni bogat decât sărăcind

pe altul. În cele duhovniceşti nu

poţi deveni bogat decât

îmbogăţind pe altul. Săracilor, ce vă lipseşte dacă-L aveţi pe

Dumnezeu? Bogaţilor, ce aveţi dacă vă lipseşte Dumnezeu?

Nimic nu este mai mare decât omul cu Dumnezeu şi nimic mai

mic decât omul fără Dumnezeu. Fără Tine Doamne, nu sunt nimic în

această lume. Prin urmare, fără Tine, ce-aş putea fi în veşnicie? Orice

vei face, să faci după propriile tale puteri, cu ajutorul lui Dumnezeu,

pentru mântuirea oamenilor.

ORICE VEI VREA SĂ FACI ÎN VIAŢĂ, TOTDEAUNA SĂ-ŢI PUI

NĂDEJDEA ÎN DUMNEZEU ZICÂND: VREAU SĂ FAC...

CU AJUTORUL LUI DUNEZEU! ŞI ATUNCI VEI REUŞI!

AMIN !

Cele două cizme

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

          Din timpul marelui război de pe frontul italian un ofiţer îmi

spunea o întâmplare cu mult folos sufletesc. Oştile austro-ungare

stăteau într-un loc, faţă în faţă cu oştile italiene; între ele fiind

numai o mică distanţă. Soldaţii austro-ungari se gândiră să facă o

glumă de batjocură la adresa italienilor. Cum Italia, pe hartă, are

forma unei cizme, soldaţii luară o cizmă şi umplând-o cu fel de fel

de murdării, o aruncară în tranşeele italienilor. La asta italienii

răspunseră cu un gest foarte potrivit şi frumos. Luând şi ei o cizmă

nouă, o umplură cu portocale, smochine, lămâi şi alte bunătăţi, care

se fac în ţara cea dulce a Italiei. Legară apoi de cizmă o notă, pe

care era scris: „Fiecare dă ce poate şi ce are“ – şi o aruncară în

tranşeele austro-ungare, de unde li se aruncase batjocura. Îşi poate

închipui oricine ce efect a avut acest potrivit răspuns. Batjocoritorii

rămaseră jenaţi şi ruşinaţi şi desigur că n-au mai aruncat cu

murdării în tranşeele italienilor.

              Pilda italienilor ne poate fi de învăţătură şi nouă tuturor

creştinilor. Ce bine ar fi dacă şi creştinii tot aşa ar răspunde la

batjocurile şi hulele ce vin asupra lor! Când li se aruncă câte o

„cizmă” de batjocuri şi hule, ei să răspundă cu altă cizmă plină de

roadele cele dulci ale dragostei şi iertării creştine, dânduli-se şi

prin aceasta celorlalţi să înţeleagă, că „fiecare dă ce poate şi ce

are“. În acest înţeles zicea şi Mântuitorul să aruncăm cu pâine, ca

răspuns celor ce aruncă după noi cu pietre. Aceasta nu e numai

răbdare, ci e şi o biruinţă a Sfintei Evanghelii. Pe cel rău cu nimic

nu-l poţi aduce la Mântuitorul decât aruncând după el – ca răspuns

la gunoaiele lui – cu pâinea cea dulce a dragostei evanghelice

CARE SUNT CONDITIILE CA RUGACIUNILE NOASTRE SA FIE BINE PRIMITE LA DUMNEZEU?

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Pentru ca am observat – cu oarecare mirare, trebuie sa recunoastem – ca multe persoane se intereseaza constant daca exista si care ar putea fi acele “rugaciuni facatoare de minuni” care sa poata sa fie mai bineprimite la Imparatul Slavei si sa dea “rezolvare” nevoilor noastre (daca si Dumnezeu stie ca ne sunt de folos!), am incercat sa alcatuim un colaj de cuvinte ale unora dintre marii nostri parinti duhovnicesti si sfinti contemporani, care sa ofere singure raspunsurile adecvate la aceasta problema:
Arhim. Roman Braga: Adevarata rugaciune nu se sfarseste niciodata
– Ce să facem ca să-L iubim pe Dumnezeu mai mult, ca să-L simţim mai aproape de noi?
– Trebuie să vorbim cu El. Trebuie să-L simţi pe Dumnezeu în tine, nu în afară de tine, în exterior, ci în interior, în inima ta, căci inima noastră este infinită întrucât în ea se sălăşluieşte Hristos de la botez. O persoană are nişte dimensiuni infinite ale personalităţii lui; în adânc, fără limită, persoana umană este veşnică. În adâncul acesta din noi există Dumnezeu, după cum spune Sfântul Pavel de atâtea ori: „voi sunteţi biserica Dumnezeului Celui Viu”.
Să nu direcţionăm rugăciunea noastră într-un colţ, că Dumnezeu nu e material sau spaţial să-L pui într-un colţ şi să spui: acolo e Dumnezeu! Coboară-te în tine şi adresează rugăciunea în inima ta lui Dumnezeu şi vei simţi prezenţa Lui. Convorbirea cu Dumnezeu îţi aduce simţirea acesta a prezenţei lui Dumnezeu. Spune-I lui Dumnezeu când ţi-e foame, când ţi-e sete, spune-I lui Dumnezeu că te duci la Rădăuţi, spune-I lui Dumnezeu ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce frumoase sunt florile. Vorbeşte cu Dumnezeu de toate. „Doamne, ce să fac? Uite trebuie să fac asta şi asta; mi-e foame, mă duc să mănânc o bucăţică de pâine”; tot ai în minte lucrurile astea, par copilăreşti, dar conversaţia aceasta cu Dumnezeu se preface în rugăciune.
Pentru că ce este rugăciunea? Este o continuă comunicare a omului cu Dumnezeu. Gândiţi-vă ce spunea Sfântul Apostol Pavel în epistola către Tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Cum putea el să se roage neîncetat când era un om foarte activ? Atâtea biserici a făcut, atâtea epistole a dictat, atâtea lucruri avea de făcut. Nu putea să stea în genunchi neîncetat. La asta s-a gândit: să ai întotdeauna în inima ta sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. De fapt, Sfinţii Părinţi aşa definesc rugăciunea: rugăciunea este sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este doar atunci când citeşti din carte. Trebuie spus tinerilor lucrul acesta. Nu este doar când te rogi dimineaţa şi, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am sfârşit rugăciunile!”. Rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată. Vorbeşte cu Dumnezeu copilăreşte, că noi suntem copiii lui Dumnezeu! Şi vorba asta copilărească cu Dumnezeu îţi aduce sentimentul prezenţei intime a lui Dumnezeu în inima ta. Voi ştiţi proverbul călugăresc: „dacă te rogi numai când te rogi, nu te rogi deloc”. Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune. Omul are o stare de rugăciune, nu momente de rugăciune, momente când se roagă şi momente când nu se roagă. Ar fi groaznic. Trebuie să avem tot timpul simţirea lui Dumnezeu.

Când spui: „Doamne!”, să fii sigur că Dumnezeu Se întoarce cu faţa la tine şi aşteaptă să-I spui ceva. Când eşti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Când ai conversaţii, gândeşte- te la ce spui. Dar, dacă ai timp, puţin, 2-3-4 minute sau chiar într-o conversaţie cu oamenii, poţi să spui: „Doamne Iisuse Hristoase uită-te la noi, ajută-ne!” sau: „Binecuvintează-i pe oamenii aceştia!”.
(sursa: Cuvinte catre tineri, 2010)

UNII VĂD, ALŢII SIMT

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Dragostea e Dumnezeu, Dumnezeu e dragoste,

Dragostea este un dar între un băiat şi o fată,

Dragoste să simţi pentru lumea toată!

Tot ce vezi El a creat ca tu să înveţi din toate.

Cu iubire pentru om, cu blândeţe părintească,

Dumnezeu, Domnul Savaot este în tot ce ai în faţă,

Capodoperă crează pentru fiecare viaţă,

Pentru lumea ce urmează din cenuşă să se nască.

Fiecare element are un scop şi o clară rânduire,

Şi pe lângă tot ce vezi mai există o parte ascunsă,

Doar curat poţi să o vezi, e doar de creştini pătrunsă,

Că citeşti în limba care îţi spune: „Eşti moştenire!”.

Cerbul carpatin vede iarbă verde,

Vulturul din Făgăraş vede iepuri şi găini,

Turistul european vede înapoiaţi străini,

Masonul, în român, vede un sclav ce crede,

Românul simte că prin Dumnezeu

Va afla mai mult decât dezvălui eu.

Toate ni se randuiesc spre folos

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Odata, mergand spre cetate, Sfantul Efrem Sirul acest lucru il cerea de la Dumnezeu, zicand:

- Doamne, Iisuse Hristoase, invredniceste-ma ca intrand in cetate sa ma intalnesc cu acel barbat care va fi puternic a-mi grai cele spre folosul sufletului.

Astfel rugandu-se, cand a ajuns la portile cetatii era ingrijorat. "Cum adica se va apropia de acel batran, ce va afla de la dansul si ce folos va dobandi?!" Deci, calatorind astfel cu atintirea mintii, o femeie indata il intampina si aceasta era o desfranata. Negresit al lui Dumnezeu lucru era acesta, caci pentru cele bune de multe ori le randuieste tainic pe cele potrivnice. Deci, sfintitul Efrem, astfel intalnind pe desfranata, statea uimit oarecum, cautand catre dansa, mahnindu-se si patimind intru sine cu sufletul, ca nu i s-a implinit cererea dupa rugaciune, ci cu totul potrivnic. Iar ea, vazandu-l, iarasi privea la dansul cu ochi necuviosi. Si fiindca astfel multa vreme se priveau unul pe altul, vrand sa o rusineze, si intru sfiala ce se cuvine femeilor a o aduce, i-a zis:

- Pentru ce nu te rusinezi, o, femeie, privind la mine cu ochii atintiti ?

Si aceea zi-se:

- Dar mie asa mi se cuvine, a privi la tine, caci din tine si din a ta coasta sunt luata. Iar tie ti se cuvine a te uita nu catre noi, ci in pamant, din care ai si fost luat.

Acestea auzindu-le Sfantul Efrem a multumit si femeii, pentru folosul ce a avut din vorbele ei, si lui Dumnezeu ii inalta multumire; care chiar si prin cele fara de nadejde, de multe ori, poate face lucruri bune.

Fericirea, arta inimii!

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

  De-a lungul timpului cuvântul fericire a fost definit de mai mulţi oameni : filozofi, psihologi ,neurologi dar nici unul dintre ei nu au dat o  definiţie concretă. Ea este unul din acele concepte pentru care există nenumerate interpretări  şi pentru care nu există un consens. Oamenii dintotdeauna s-au străduit să definească fericirea sau ce ne face ca să fim fericiţi. Din această căutare “ce înseamnă fericirea” vom avea doar de câştigat.

Când eşti fericit ai nevoie doar de starea de pace şi linişte dinăuntru ca să poţi contempla  frumuseţea dimprejur. Fericirea este starea care te face mai bun, care te face tolerant, care te face împlinit. Când eşti fericit şi cobori în sufletul tău îl găseşti zâmbind şi luminând. Lumina lui se transmite în gânduri şi în inimă. Gândurile se împletesc armonios unul cu altul, cu fiecare fior , cu fiecare respiraţie, cu fiecare bătaie a inimii. Când eşti fericit braţele se transformă în aripi de înger ,iar vorbele tale se transformă în adieri de linişte. Când eşti fericit lumina ta se transmite mai departe proiectând în sufletul celui de lângă tine o mică parte din fericirea ta. Când eşti fericit  eşti împăcat cu tine însuţi şi cu cei din jur. Când eşti fericit pur şi simplu vezi fericirea în orice lucru indiferent de cât de mărunt pare el. Când eşti fericit ai puterea de a crea cu mai mult talent şi de a dezvolta talentul cu care ai fost înzestrat.Când eşti fericit priveşti cu drag spre trecut şi cu speranţă spre viitor conştient că totul se petrece aici şi acum. Nimic nu este mai dulce decât fericirea. Dacă fericirea noastră devine fericirea altora trebuie să ne dăm seama că suntem pe drumul cel bun al iubirii. Fericirea este o artă a inimii, este viaţă şi din ea poţi gusta aici pe pământ şi mai departe în veşnicie.

Dacă călătorim în jurul lumii şi întrebăm oamenii ce înseamnă fericirea toţi vor răspunde în moduri separate ce înseamnă ea. 

Pentru unii fericirea reprezintă lucrurile mărunte pe care ţi le oferă viaţa: să vezi un copac cum înverzeşte, să vezi un flutere cum zoboară, să vezi un copil cu zâmbet frumos, să vezi un animăluţ care vrea să fie mângâiat. Pentru unii fericirea înseamnă momentul când vorbeşti cu ei. Întrebând pe altul acesta îţi va răspunde că fericirea înseamnă haine noi şi drăguţe, sănătate  pentru sine şi pentru familie. Intrebând pe altul acesta îţi va răspunde că fericirea înseamnă bani şi călătorii în jurul lumii pe apă sau pe uscat. Fericit poate fi şi un flămând care mănâncă o bucată de pâine. Fericit poate fi şi un om care vine la biserica şi stă până la sfârşitul liturghiei.

Câţi oameni există atâtea fericiri există. Fiecare om poate fi fericit indiferent dacă este bogat sau sărac, rege sau cerșător. Starea de fericire poate porni de la lucrurile mărunte. Adevărata fericire nu porneşte de la lucrurile din exterior ,adevărata fericire porneşte de la lucrurile din interior. Viaţa din exterior, alegerile şi obiceiurile proaste de cele mai multe ori ne tulbură. Deci tot ceea ce trebuie să facem este să înlocuim toate aceste acţiuni ale noastre cu acţiuni pozitive pentru viaţă. Fericirea depinde cu cât suflet ieşim în întâmpinarea realităţii.

Dumnezeu a creat tot ce ne înconjoară pentru toţi oamenii dar fiecare om are modul lui personal de a percepe realitatea care îl înconjoară. Lumina, răsăritul de soare sau ploaia pot fi percepute de oameni în mod diferit. Fiecare vede sau simte în funcţie de percepţia sa. Mulţi deşi le privesc cu ochii nu le conştientizează şi asta datorită opacităţii sufletului. Realitatea transformă starea unui om în fericire atunci când el conştientizează cu ochii sufletului. Pentru cei cu suflet curat şi luminos fericirea există la tot pasul.

Dumnezeu a creat omul ca să fie fericit în această lume. Deşi de cele mai multe ori condiţiile exterioare par că ne condamnă la nefericire, trebuie să ne gândim că această condamnare este înşelătoare. Lucrurile depind de cum ne simţim în interior, de gândurile pe care le avem şi de sentimentele pe care le putem cultiva sau adăposti.

Călătorind în jurul lumii putem observa oameni foarte bogaţi dar nefericiţi şi oameni care deşi trăiesc într-o sărăcie lucie poartă lumina pe chip. Este foarte important să ştim că nu există o scurtătură spre fericire. Trebuie să priveşti înăuntrul tău pentru că acolo undeva se află ea, în interiorul tău. Este foarte important să conştientizezi ceea ce te face fericit dar şi ceea ce te face nefericit. Aşa cum spune Aristotel:” Fericirea este sensul şi scopul vieţii, întreaga finalitate a existenţei”. Fericirea este armonia dintre ceea ce gândeşti, ceea ce spui şi ceea ce faci. Ea nu poate fi amânată spre viitor. Ea se proiectează în prezent. Fiecare om vrea să fie fericit “acum”. Omul fericit trăieşte în armonie cu sine însăşi şi cu ceilalţi. Poţi fi fericit în mai multe feluri şi din mai multe motive.

Trebuie să ne aducem aminte şi ce spunea Ioan Slavici:”Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa , căci fie  vorba nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit”. În primul rând adevărata fericire se naşte dintr-o inimă plină de pace şi linişte interioară, iar acestea le dă Dumnezeu.

Valeriu Gafencu spune:”De veţi trăi în curăţie sufletească va veni ziua când veţi auzi în voi, glasul conştiinţei, al adevărului, îndemnându-vă să săvârşiţi numai fapte bune şi iubite de Dumnezeu! Atunci veţi trăi suprema fericire. Altfel, viaţa vă va apare ca un calvar fără sens”.

Încă de la naştere fiecare om fuge după fericirea cea statornică dar din păcate puţini ştiu ce înseamnă adevărata fericire , cea statornică. Fericirile din Sfânta Scriptură sunt singura cale spre fericirea cea adevărată şi statornică. Cu cât omul se va îndepărta de aceste fericiri va avea parte doar de acele fericiri “poleite” şi nestatornice. Tot ce produce lumea “străină de Dumnezeu” este o fericire  

secundară, care durează foarte puţin şi la care sufletul simte că  nu se bucură pe deplin.”Adevărata fericire” nu o găsim la cei mai bogaţi sau la cei mai puternici oameni ai lumii ,ci mai degrabă o găsim la oamenii cei mai simplii la acei oameni cu chip frumos şi luminos cu vocea caldă.

În Isaia cap 48.18 se spune”Dacă ai fi luat aminte la poruncile Mele,  fericirea ta ar fi fost asemenea unui râu şi dreptatea ta ca valurile mării”. Fericirile rostite de Mântuitorul la predica de pe munte adună la un loc toate căile spre adevărata fericire. În evanghelia după  Matei (5,3-12) sunt enumerate aceste fericiri, iar acestea sunt:

1.Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

2.Fericiţi cei ce plâng ,că aceia se vor mângâia.

3. Fericiţi cei blânzi , că aceia vor moşteni pământul.

4. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

5.Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate , că aceia se vor sătura.

6.Fericiţi cei curaţi cu inima ,că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

7. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema.

8.Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate că a lor este împărăţia cerurilor.

9.Fericiţi veţi fi voi când  vă vor ocări şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră minţind pentru Mine.

Iar în concluzie”Bucuraţi-vă şi vă veseliți că plata voastră multă este în ceruri!”

Fericit este omul acela care crede şi urmează lui Hristos întru toate cuvintele sale. Prin urmare fericirile ne îndreaptă nu pe treptele cele mai de jos ale moralei, ci ele ne urcă spre vârf, spre cer. Fericirea este cel mai de preţ dar pe care Dumnezeu l-a făcut pentru om şi de care se poate bucura aici pe pământ dar şi în cer.

Fericirea o cauți pe mare sau pe uscat, mergi după ea până în cele mai îndepărtate locuri. Alergi după fericire ,dar ea este foarte aproape...este chiar în inima ta!

Apopei Roxana

RUGA LA CEAS DE SEARA :

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Tu Doamne Cel veşnic şi Făcătorule a toate, Care în bunătatea Ta cea nepătrunsă m-ai chemat în această viaţă, Care ai revărsat peste mine harul botezului şi pecetea Duhului Sfânt, Care ai sădit în mine dorinţa de a Te căuta pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu, ascultă rugăciunea mea.
Eu n-am viaţă, nici lumină, nici bucurie, nici înţelepciune, nici tărie decat numai în Tine, Dumnezeule.
Din pricina fărădelegilor mele nu îndrăznesc să-mi ridic ochii mei spre Tine.
Dar Tu ai spus ucenicilor Tăi:
"Tot ce veţi cere în rugăciune cu credinţă, veţi primi" şi:
"orice veţi cere în numele Meu, voi face vouă".
De aceea, îndrăznesc să Te chem pe Tine:
Curateste-ma de orice intinaciune a trupului si a duhului.
Învaţă-mă să ma rog cum se cuvine.
Binecuvintează această zi pe care mi-ai dat-o mie, slugii Tale nevrednice.
Cu puterea binecuvântării Tale fă-mă în stare să grăiesc şi să lucrez în toată vremea spre slava Ta cu duh curat, cu smerenie, răbdare, dragoste, blândeţe, pace, curaj şi înţelepciune, dându-mi de-a pururea seama de prezenţa Ta.
Doamne Dumnezeule, în necuprinsa Ta bunătate, arată-mi calea voii Tale, şi dă-mi să umblu în faţa Ta fără păcat.
Tu Doamne, Tu ştii cele de care am nevoie.
Tu cunoşti orbirea şi neştiinţa mea, cunoşti neputinţa şi stricăciunea sufletului meu, dar nici durerea şi întristarea mea nu-ţi sunt ascunse Ţie.
De aceea, Te rog, ascultă rugăciunea mea şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-mă calea pe care să merg; iar atunci când voinţa mea ticăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruţa, Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc la Tine.
Prin puterea iubirii Tale, fă-mă să mă ţin cu tărie de ceea ce este bine. Păzeşte-mă de tot cuvântul sau fapta care strică sufletul; de orice fel de pornire care nu-Ti este bineplacuta Tie şi-l răneste pe aproapele meu.
Învaţă-mă ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc.
Iar dacă e voia Ta să nu răspund, fă-mă să tac în duh de pace, in care să nu întristez, nici să-i rănesc pe semenii mei.
Aşează-mă în calea poruncilor Tale şi până la ultimea mea răsuflare să nu mă laşi să rătăcesc departe de lumina îndreptărilor Tale, astfel ca poruncile Tale să fie singură lege a fiinţei mele pe acest pământ în veci.
Doamne, rogu-Te, ai milă de mine!
Păzeşte-mă în întristarea şi nenorocirea mea şi nu ascunde calea mântuirii de la mine.
În nebunia mea, Dumnezeule, cer de la Tine lucruri multe şi mari, dar îmi aduc pururea aminte de răutatea mea, de ticăloşia şi josnicia mea.
Miluieşte-mă! Nu mă depărta de la faţa Ta din pricina nevredniciei mele, ci mai degraba sporeşte în mine conştiinţa acestei nevrednicii şi dă-mi mie, celui mai rău dintre oameni, să Te iubesc pe Tine aşa cum ai poruncit: din toată inima mea şi din tot sufletul meu şi din tot cugetul meu şi cu toată tăria mea: din toată fiinţa mea.
Doamne, prin Duhul Tău Cel Sfânt, învaţă-mă dreapta judecată şi conştiinţă.
Dă-mi să cunosc adevărul Tău înainte de a intra în mormânt.
Ţine-mă în viaţă în această lume ca să-Ti pot aduce căinţă cu vrednicie. Nu mă lua la jumătatea zilelor mele, nici când mintea mea e încă oarba.
Iar când Îţi va bineplăcea să pui capăt vieţii mele, dă-mi de veste dinainte ca să-mi pot pregăti sufletul să vină înaintea Ta.
Fii cu mine, Doamne, în acel ceas înfricoşător şi dă-mi bucuria mântuirii Tale.
Curăţeşte-mă de toate gândurile tainuite, de toată răutatea ascunsă întru mine; şi dă-mi răspuns bun la scaunul Tău de judecată.
Doamne, în mare mila Ta şi nemarginita Ta dragoste de oameni, ascultă rugăciunea mea!
Amin !

SPOVEDANIE DE GOLAN

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Până nu demult credeam că eu
Le ştiu pe toate şi sunt ateu,
Şi nici prin gând nu îmi trecea
Care este de fapt calea mea,

Să mă convingi nu prea puteai.
Orb cu trufie şi mălai,
Prin întuneric rătăceam,
Cu alcool şi droguri petreceam.

Mai mult tutun decât mâncare,
Dar şi mâncare grupa mare.
Acest poem este în limbaj,
Nu e artă dar nici derapaj,

Harul mă îndeamnă să le spun,
Nu sunt nebun, nu sunt nici bun,
Spunând mă curăţ de păcat
Şi îmi promit să nu mai fac.

De mic fiind un năzdrăvan,
Eu aveam mapă nu ghiozdan,
Furam mâncare şi creioane,
Clanţe să facem chiuşoare,

Minţeam profesori, părinţi, fraţi,
Mult am minţit, să mă iertaţi!
La meditaţii mai chiuleam,
Cu banii biliard jucam,

Iar când examene au venit
Picat am fost şi umilit.
Nici asta nu m-a înduplecat
Să fiu mai bun, să fiu curat.

Cu egoism speram la bine,
Tot ce iubeam era la mine.
Dacă îmi făceai vreo supărare
Tot ce voiam e răzbunare.

Nicio bătaie nu am ratat,
Pe interval am dat, am luat.
Când am ajuns la domnişoare,
Destrăbălare, desfrânare,

Multe din ele le-am iubit,
Dar şi mai multe am chinuit,
Îmi amintesc tot, cu ruşine,
Te rog, tu, să mă ierţi pe mine!

Să nu mai zic de onanie,
Cu greu am scăpat din robie.
Alcoolul, parcă, le adăpa,
Certuri, mânii el închega.

Lene mi-a fost de când mă ştiu,
Şi iată că acum vă scriu.
Mulţi cu gând bun m-au angajat,
I-am fraierit şi i-am sfidat,

Iertaţi-mă vă rog! Regret!
N-am fost corect, nu am fost drept,
Înşelăciuni am săvârşit,
De mită eu nu m-am ferit.

Am profitat cât am putut
De om sărac, de om avut.
Falsificam adeverinţe,
Acte, facturi, chiar şi chitanţe.

Împrumutam şi nu dădeam,
Sau de îi dădeam, întârziam.
Propietăţi nu am respectat,
Am piratat, am copiat.

Examene eu am plătit,
Sau de colegi înlocuit,
Te rog să ierţi şi ştiu că poţi!
Mă voi ruga pentru voi toţi.

Cu rude am dat-o în îmbrânceli
Şi în tot felul de alte sminteli.
Nici de răbdare nu am ştiut,
Totul să fac în grabă am vrut.

În mizerabila-mi mândrie
M-am zvârcolit ca porcul în albie.
Nu am ştiut ce e ascultarea,
Şi când să dau aveam uitarea,

Cu parteneri sau angajaţi,
Şi artişti neremuneraţi,
Iertaţi-mă vă rog, şi voi!
În alt mod vă voi da înapoi.

Baruri şi cluburi am deschis,
De multe ori eu le-am închis.
Pe mulţi alţii am instigat
La desfrânat şi consumat.

Am judecat atâţia fraţi,
Mai buni, mai simpli, mai curaţi,
Invidie şi laşitate,
Şi multe vorbe aruncate.

Nici de iertat nu am iertat
Cum trebuia să fac de fapt.
Foarte mult ţara mi-am iubit
Şi pe străini am prigonit

Fără motiv adevărat,
Doar că erau din alt aluat.
Ţigani, săraci şi cerşetori,
I-am alungat de atâtea ori.

Şi mamei mele îi greşeam,
Deşi o iubeam o supăram.
Te rog să ierţi ce a fost mamă!
Voi face bine, să n-ai teamă!

Sub lege nu am fost supus,
Doar răzvrătire am adus.
Am protestat, am ofensat,
Am înjurat, am agresat,

Am complotat, am duşmănit,
Dar cel mai grav… că L-am hulit.
Sunt vinovat de blasfemie,
Păcat mai grav ca alte o mie.

Această Carte cumpărată
S-a dovedit adevărată.
Am început să simt, să ştiu,
Că Dumnezeu e aici, e viu!

Am plâns… mult plâns… am suspinat…
Ceva în mine s-a schimbat.
El m-a chemat, eu m-am rugat,
Şi m-a iertat.

Versuri de
Horațiu Stoica

Sfânta Treime

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Un om simplu călătorea pe un drum de ţară, în tovărăşia unui preot. Vorbind ei de una de alta, omul şi-a arătat o nedumerire: - Cuvioase părinte, nu pot înţelege cum de în Sfânta Treime sunt trei Persoane care formează Una singură. Cum de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei persoane unite, nedespărţite, dar fără a se amesteca una cu cealaltă? - Fiul meu, îi răspunse cu răbdare preotul, sunt şi lucruri mai presus de gândirea noastră păcătoasă, însă ceea ce spui nu este atât de greu de priceput. Să privim, de exemplu, soarele! Să zicem că sfera de foc, ce dăinuieşte acolo de veacuri, este Tatăl. Apoi, să spunem că lumina care ne vine de la soare este Fiul, lisus Hristos, Ce a venit să ne lumineze viaţa şi să ne scape de păcate. Apoi, căldura, care vine tot de la soare pentru a ne încălzi, să zicem că ar fi Sfântul Duh, Care, cu dragostea Sa, ne încălzeşte mereu sufletele îngheţate de răutate. Vezi tu, fiul meu, soarele cu lumina şi cu căldura lui nu sunt unul şi acelaşi lucru şi, cu toate acestea, cele trei rămân diferite când vorbim despre fiecare? La fel şi în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Unul şi Acelaşi Dumnezeu, Căruia noi, credincioşii, ne închinăm. Omul, ca şi toate celelalte vietăţi şi lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea sa infinită. Dar omul este doar o creatură şi înţelepciunea sau puterile sale nici nu pot fi comparate cu cele ale Domnului, însă oamenii mândri păcătuiesc îndrăznind să creadă că nimic nu este mai presus de ei şi că toate, mai devreme sau mai târziu, le sunt accesibile. Omul credincios ştie însă, că nu mintea şi nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate. „Nădejdea mea este Tatăl, Scăparea mea este Fiul, Acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, mărire Ţie!”

                                                                                                          (Sfântul Ioanichie).

Binecuvântarea părintilor asupra copiilor

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Părinţii sunt stăpâni peste copii şi au mare putere asupra lor. Ei îşi pot încredinţa copiii lui Dumnezeu dar vai de părinţii aceia care îşi bleastămă copiii. Biserica îi învaţă pe copii să-şi cinstească părinţii iar aceştia să se roage pentru copiii lor. În Biserica noastră Creştin Ortodoxă există o rugăciune de binecuvântare care poate fi zisă de părinţi asupra copiilor:”Doamne Iisuse Hristoase ,Fiul lui Dumnezeu, binecuvîntează, sfinţeşte, ocroteşte pe acest copil al meu cu puterea făcătoare de viaţă a Crucii Tale. Amin!
Aşa cum luăm noi binecuvântarea de la preotul bisericii sau de la duhovnicul nostru tot aşa trebuie să ne binecuvântăm copiii. Dumnezeu a dat privilegiul oamenilor de a-şi binecuvânta copiii şi de a chema numele Lui peste copii. Ei sunt un dar de la Dumnezeu şi trebuie lăsaţi să vină la Domnul. Iisus a binecuvântat copiii. Iată ce se relatează în Noul Testament:"I-au adus nişte copilaşi, ca să Se atingă de ei. Dar ucenicii au certat pe cei ce îi aduceau. Când a văzut Iisus acest lucru, S-a mâniat, şi le-a zis: Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei. Adevărat va spun că oricine nu va privi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea! Apoi i-a luat în braţe şi i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei” (Marcu 10:13-16). ”Copiii sunt o moştenire de la Domnul, rodul pântecului este o răsplată de la El” (Psalmul 127:3)
În Vechiul Testament Dumnezeu porunceşte lui Moise ca părinţii să-şi binecuvinteze copiii ”Domul a vorbit lui Moise şi a zis: Vorbeşte lui Aron şi fiilor lor şi spune-le:”Aşa să binecuvântaţi pe copiii lui Israel şi să le ziceţi: Domnul să te binecuvinteze şi să te păzească! Domnul să facă să lumineze faţa Lui peste tine şi să se îndure de tine! Domnul să-ţi înalţe faţa peste tine şi să-ţi dea pacea! Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui Israel şi Eu îi voi binecuvânta.”(Numeri 6:22-27)
Este foarte important ca binecuvântarea să se facă prin vorbire pentru ca să audă copiii vorbele părinţilor lor. Tot ce rostim asupra copiilor prinde rădăcină în sufletul lor. Dacă ne dorim că să avem copii buni şi ascultători şi vom rostii cuvinte prin care zicem ce ne dorim, ei aşa vor devenii. Cuvintele părinţilor au mare putere asupra copiiilor. Biserica ne învaţă că trebuie să binecuvântăm prin vorbirea noatsră şi să nu răspundem la rău prin rău.”Nu întoarceţi rău pentru rău, nici ocară pentru ocară, dimpotrivă, binecuvântaţi, căci la această aţi fost chemaţi, să moşteniţi binecuvântarea”(1 Petru 3:9).Ca şi părinţi sau ca şi biserică trebuie să facem faţă chemării noastre de a aduce binecuvântarea în viaţa celor din jurul nostru, în viaţa copiilor noştri.
Aşa cum spune Sfântul Pavel orice copil este un mântuitor; mărturiseşte pe părinţii de bătrâneţe neputincioase, mântuieşte viaţa de peire, mântuieşte nadejdia gata să cadă în deznadejdie, mântuieşte neamul , mântuieşte viitorul, mântuieşte virtuţiile creştine, mântuieşte mama care l-a cules din cer şi l-a adus în acesta lume văzută”.
Unul dintre cei mai mari scriitori ai omenirii, Dostoievski pune în gura stareţului Zosima cuvinte unice ca făcând parte din tratamentul duhovnicesc:” Iubiţi mai cu osebire pruncii, căci ei sunt fără prihană, ca îngerii din cer şi trăiesc pentru a ne umple sufletul de duioşie şi pentru a ne curăţi inimile noastre păcătoase luminând asupra noastră ca un semn ceresc. Vai de cel ce umileşte un prunc. Copilul este binecuvântarea iubirii lui Dumnezeu pentru cei care s-au căsătorit din dragoste şi-şi consacră slujirea lor vieţii şi nu morţii. Prin gândurile şi prin credinţele pe care le vom transmite copiiilor de fapt creem o realitate în care vom trăi împreună cu ei .Cum copacul îşi extrage seva din pământ pentru ca mai pe urmă să o transmită şi ramurilor aşa şi noi părinţii care ne extragem binecuvântarea din rădăcina dumnezeiască trebuie să o transmitem copiilor pentru ca ei să ducă o viaţă curată şi armonioasă.

Roxana Apopei

URCUŞUL DUHOVNICESC

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Să ne cercetăm pe noi ânşine unde suntem, ca să ştim ce trebuie să facem pentru a fi unde trebuie să fim!

Se vorbeşte despre o carte a vieţii. Şi există o carte a vieţii, dar nu ân afară de noi, ci ân noi. Cineva poate citi de pe figura omului, de pe fizionomia lui, realizările lui interioare. Cineva care Îi slujeşte lui Dumnezeu nu se poate să nu aibă o prezentare care să aducă aminte de Dumnezeu, să aducă aminte de o viaţă superioară.

Fericitul Augustin zice că „tatăl omului mare este copilul” şi are dreptate. Are dreptate ân ânţelesul că omul mare moşteneşte pe copil. Nu poţi ajunge om mare ânainte de a fi mic. Şi dacă ajungi mare ânseamnă că ai fost mic şi acumulezi ân tine pe cel mic făcut mare. Şi apoi omul mare străbate prin viaţă şi acumulează multe lucruri din afară, acumulează multe lucruri pe care el ânsuşi şi le-a pregătit prin atitudini, prin felul de a fi, prin acumulările pe care le-a făcut şi le-a ânsumat ân sine.

Noi suntem ântr-un fel proprii noştri părinţi. Din punct de vedere al formării duhovniceşti noi suntem proprii noştri părinţi. Bineânţeles, aducem din străfunduri de existenţă, din moşi-strămoşi, aducem aşa cum aducem figura părinţilor noştri ântr-o altă ediţie, aşa cum aducem figura bunicilor noştri ântr-o altă existenţă, tot aşa aducem şi o realizare din ceea ce facem noi şi o proiectăm apoi mai departe, fiecare ân felul nostru. De aceea e nevoie şi de o ândrumare, de o atenţionare, de nişte jaloane pe care să le aibă ân vedere fiecare şi să ştie că de el depinde fericirea sau nefericirea lui ân viaţă, fericirea sau nefericirea lui la bătrâneţe. Sigur, sunt lucruri şi ân afară de noi, şi anume noi suntem o sinteză, o sinteză a celor dinaintea noastră.

Domnul Hristos vrea să ne âmpodobim cu virtuţile copilăriei la tinereţe şi la bătrâneţe, ân toată vremea, pentru că omul ân fiecare clipă este un rezumat al propriei sale existenţe.

Noi suntem aşa cum e lumina, lumina care e compusă. Cei care aţi studiat fizică ştiţi că lumina e compusă, nu e ceva simplu aşa cum se vede, simplu, e ceva simplu realizat din componente. Aşa e şi viaţa omului. Cum există un spectru al luminii, există şi un spectru vital, nişte antecedente care intră ân componenţa noastră şi de care nu putem face abstracţie. Şi apoi toate lucrurile acestea, ân sinteza care suntem noi la tinereţe şi la bătrâneţe, le ducem mai departe ân veşnicie ân noi şi le lăsăm lucrătoare pentru cei din jurul nostru. Aşa că e foarte mare lucru ca cineva să aibă această conştiinţă, să se gândească şi la responsabilitatea proprie, pentru el şi pentru alţii.

Într-o alcătuire din slujba de la ânainte-prăznuirea Schimbării la Faţă se spune aşa: „Munte ânalt având noi inima curăţită de patimi, să vedem Schimbarea la Faţă a lui Hristos care luminează mintea nostră”. Fiţi atenţi: „Munte ânalt având noi inima curăţită de patimi”. Asta ânseamnă că Domnul Hristos nu s-a schimbat o singură dată la faţă ân Muntele Taborului. Asta este Schimbarea la Faţă din istorie, dar transfigurarea Lui, schimbarea Lui la faţă se realizează ân orice suflet care are inima ca un „munte ânalt”, inima curăţită de patimi fiind ca un munte ânalt ân care apare Domnul Hristos altfel decât L-au văzut cei care n-au avut inima curăţită de patimi.

Omul trebuie să se angajeze la ceva, să nu aştepte rezultatele finale ânainte de a face ceea ce duce la rezultatele finale.

Iubiţi credincioşi, uităm, prea mult uităm. Uităm când vrem să cunoaştem mult.

Arhimandritul Teofil Paraian

 din cartea „Veniţi de luaţi bucurie”.