DESPRE P R I E T E N I E

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                  CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                              DESPRE

                                     P R I E T E N I E

Motto: „Prietenia la nevoie se cunoaşte / Şi-atât cât oameni se

vor naşte, / Va dăinui!“.

                                                                                     Preot Ioan

„NIHIL SINE DEO“ - „Nimic fără Dumnezeu“ - aşa scria până

nu demult pe marginea banilor de metal din România.

Făcând legătura cu tema despre care scriem, rezultă că

prietenia şi cu atât mai mult căsătoria, trebuie să fie

„ÎNTRU DUMNEZEU.

Problema aceasta, a prieteniei, nu se prea discută

cu tinerii, deşi ea are o importanţă covârşitoare pentru

ca aceştia să-şi poată găsi „drumul cel drept în viaţă“.

Să presupunem că vi s-ar da un extemporal cu titlul:

„PRIETENII MEI“. Ar trebui, probabil, să scrieţi cum

vă simţiţi în faţa lor, ce simţiţi pentru ei, cum au intrat

aceşti prieteni în gândurile şi în simţămintele

dumneavoastră, cum vă raportaţi dumneavoastră la

aceşti prieteni şi cum se raportează ei la dumneavoastră.

Poeta Zorica Laţcu a scris o poezie cu titlul „Te port în

mine“. Poezia arată că cel pe care îl iubeşti se află nu

numai în afară de tine, ci şi în tine:

Te port în mine ca pe-un tainic vis

În cer înalt şi-n noapte te-am închis

Te port lumină rumenă de zori

Cum poartă florile mireasma lor.

Te port în mine ca pe-un imn sfinţit

Un cântec vechi cu crai din răsărit

Şi port la gât nepreţuit şirag

Strânsoarea caldă a braţului tău drag.

                             Ce este prietenia?

        Termenul de prietenie vine din grecescul Filos-Filia, şi se traduce

cu persoană apropiată sufleteşte, de încredere, a cărei afecţiune merge

până la sacrificiu. Prietenul, are un statut deosebit în accepţiunea

creştină, iar Dumnezeu ne iubeşte pe noi DACĂ suntem prieteni.

Oamenii mai întâi se împrietenesc şi după aceea se iubesc. EXISTĂ ŞI

UN GEN ANUME DE IUBIRE, PRECEDATĂ DE UN FEL

ANUME DE PRIETENIE. Prietenia ar trebui să fie pe veşnicie.

PRIETENIA ESTE „CEVA“ DIN REALITATEA RAIULUI şi

facem această afirmaţie pentru că locuitorii cerului sunt în relaţie de

prietenie. Avraam s-a numit prieten al lui Dumnezeu (Iacov 2:23).

Dumnezeu i-a vorbit lui Moise ca prietenului Său sincer (Ieşirea 33:11).

Vorbeşte şi Sfântul Ioan Botezătorul despre „prietenul mirelui“ (Ioan

3:29). Însuşi Domnul Iisus Hristos, pe pământ, a avut prieteni pe ucenicii

Săi, pe care nu i-a numit slugi, sau robi, ci prieteni, aşa cum citim în

Evanghelia de la Ioan când le-a spus ucenicilor, în cuvântarea de

despărţire, înainte de sfintele Lui patimi: „VOI SUNTEŢI PRIETENII

MEI“ (Ioan 15: 13-15) dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De ce a zis

DACĂ FACEŢI? Pentru că nu putem să intrăm în relaţie de prietenie cu

El, dacă nu facem ceea ce ne-a poruncit. Şi este normal, fiindcă iubirea

faţă de Domnul Iisus Hristos nu ne-o putem arăta decât împlinind

poruncile Lui. „ACELA CARE PĂZEŞTE PORUNCILE MELE,

ACELA ESTE CEL CARE MĂ IUBEŞTE“.

           A avut Domnul Iisus Hristos şi alţi prieteni?

Da, a avut. Şi este vorba de Lazăr, un credincios din vremea

aceea, care avea două surori, Marta şi Maria. Despre Lazăr, Mântuitorul

a spus atunci când surorile lui L-au anunţat că a murit: „LAZĂR

PRIETENUL NOSTRU A ADORMIT“. A zis Lazăr PRIETENUL

NOSTRU, adică al Lui şi al nostru. Domnul Hristos îl iubea mult pe

Lazăr. Învierea lui Lazăr ne arată că DOMNUL HRISTOS ESTE

DESCHIS SPRE OAMENI ŞI ÎI AŞTEAPTĂ ŞI PE EI SĂ FIE

DESCHIŞI SPRE EL, CU PRIETENIE.

             De ce avem aşa mare nevoie de prietenie?  

       Pentru că lipsa prieteniei creează conflicte, întrucât oamenii nu pot

să trăiască la nivel zero, adică la nivel de indiferent. În cazul în care

încearcă, greşesc. Oamenii pot fi ori duşmani, ori prieteni. Starea a treia

nu se întâlneşte pentru că Însuşi Dumnezeu nu-i iubeşte pe cei căldicei

(Apocalipsa 3:15-16). Ori suntem prieteni, ori suntem duşmani.

Mântuitorul Hristos recomandă ca, respectivele conflicte să se rezolve pe

loc, să nu apună soarele peste ele. În rest, este periculos chiar în

nevinovăţia ta să rişti închisoarea: „Împacă-te cu pârâşul tău degrabă,

până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului

şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat

grăiesc ţie, nu vei ieşi de acolo până nu vei fi dat cel de pe urmă ban“

(Matei 5: 25-26).

                                     Cu cine eşti prieten?

         Sunt oameni care, la întrebarea „Cu cine eşti prieten?“ răspund:

CU TOŢI! Se spune, şi pe bună dreptate, că un prieten al tuturor, nu este

prietenul nimănui. DE CE? Pentru că nu se poate realiza această relaţie

decât într-un cerc restrâns şi numai în situaţia în care ceri şi primeşti.

Dacă măsori când oferi iubire şi respect şi aştepţi tot atât cât ai oferit, nu

poate fi vorba despre o prietenie. Cineva spunea IUBIREA NU

CALCULEAZĂ. Nu calculează, pentru că prietenul oferă împreună cu

iubirea lui, cu respectul lui, chiar şi inima lui. Un minunat exemplu este

epistola către Filimon a Sfântului Apostol Pavel. Aici este vorba despre

un credincios din Colose pe nume Filimon, un om cu stare, un om de

vază, un om care avea mulţi sclavi. Din casa acestuia a fugit un sclav pe

ascuns, ba a mai şi furat ceva. În cele din urmă, aşa cum rânduieşte

Dumnezeu lucrurile, acest sclav, pe nume Onisim, a ajuns în închisoarea

în care era închis şi Sfântul Apostol Pavel care l-a convertit la creştinism

şi când să plece din închisoare, Sfântul Apostol Pavel l-a îndemnat să se

ducă la stăpânul lui. Şi-i scrie lui Filimon chiar o scrisoare, în care-i

spune aşa: „Deşi, având întru Hristos tot dreptul să-ţi poruncesc ce se

cuvine, din iubire îţi fac mai degrabă o rugăminte: Primeşte-l!“

(Filimon 1: 8-9-12). Primeşte-l pe el cum m-ai primit pe mine. Este ca şi

când i-ar fi spus: ori eu, ori el suntem acelaşi lucru. AŞA CEVA

TREBUIE SĂ SE ÎNTÂMPLE ÎN PRIETENIE, PENTRU CA

PRIETENIA SĂ FIE CU ADEVĂRAT CEVA DIN REALITATEA

RAIULUI.

                                   Care este esenţa prieteniei?

                    IUBIREA şi RESPECTUL constituie esenţa prieteniei. În

prietenie aceste elemente, respectiv iubirea şi respectul, trebuie să fie cu

RECIPROCITATE. Dacă nu-i reciprocitate, atunci nu-i prietenie. Poate

să-ţi fie cineva simpatic, îţi place cineva, ţi-e drag cineva, şi asta e o

bucurie pentru tine, dar trebuie să fie reciprocitate, căci altfel nu poate fi

vorba de prietenie. ÎN PRIETENIE OFERI ŞI PRIMEŞTI, adică

oferi iubire şi respect şi primeşti iubire şi respect. Dacă doar oferi dar

nu primeşti, nu poate fi vorba de o prietenie. Prietenia este trainică

atunci când este sinceră.

Cu ce am putea compara prietenia?

Cineva compara prietenia cu confluenţa a două râuri. Se şi spune:

„PRIETENIA ESTE CONFLUENŢA ÎNTRE IUBIRI“. Aşa cum

două râuri pornite de pe povârnişuri diferite de munte, pot ajunge să se

întâlnească într-un loc şi apoi merg în amestecul apelor, încât nu se mai

poate face deosebire între apa primului râu şi apa celui de-al doilea râu,

fiind o amestecare de ape, tot aşa-i şi în ceea ce priveşte iubirea şi

respectul între prieteni.

SE AJUNGE LA O CONFLUENŢĂ ÎNTRE IUBIRI.

SE AJUNGE LA O CONFLUENŢĂ ÎNTRE SIMŢIRI.

Fiecare trăieşte prietenia la nivelul lui. Însă, numai prietenia

umbrită de darul lui Dumnezeu şi întemeiată pe poruncile lui Dumnezeu

este SIGURĂ.

                            Prietenie sfântă

                 Se cunosc multe exemple de prietenii sfinte. În orice prietenie

adevărată a oamenilor credincioşi, legătura este făcută nu numai la

nivelul omului, ci şi din darul Domnului. SE FACE, AŞADAR, PRIN

DUMNEZEU. Dumnezeu nu poate fi absent dintr-o prietenie a

oamenilor credincioşi. Avem ca exemplu prietenia dintre Sfântul Vasile

cel Mare şi Sfântul Grigore de Nazianz, care atât de buni prieteni au fost,

încât se spunea despre ei, că au un suflet în două trupuri. Sufletele, le

erau apropiate prin iubire şi respect. Nu puteau să fie unul fără celălalt.

Se simţeau legaţi unul de celălalt. Aveau acelaşi drum: LA BISERICĂ

ŞI LA ŞCOALĂ. Aveau acelaşi scop: DESĂVÂRŞIREA CREŞTINĂ.

Au rămas în conştiinţa Bisericii ca un exemplu de prietenie adevărată.

Care este începutul iubirii?

Versetele biblice spun că prietenia este începutul iubirii: două fete

sunt prietene, doi băieţi sunt prieteni, două familii întreţin relaţii de

prietenie, două sate, două oraşe, două parohii se împrietenesc. Prietenia

cea mai puternică este prietenia dintre soţ şi soţie. Spunem chiar, că

prietenia cu valenţele cele mai mari, este cea dinte soţ şi soţie, pentru că

ea, căsătoria, anulează o stare pe care până atunci am numit-o prietenie.

Iată de ce Hristos ne-a iubit în aşa fel, încât Şi-a dat viaţa pentru

păcatele noastre, pentru păcatele tuturor oamenilor din toate timpurile. El

a ales ca permanenţă veşnică Trupul şi Sângele Său împărtăşite

oamenilor, să se prefacă din pâine şi vin. La îndemâna tuturor sunt aceste

elemente, fiecare cu simbolurile lui. Mântuitorul Hristos a făcut prima Sa

minune la o nuntă şi a început activitatea Sa pământească rezolvând

problema unei proaspete familii, adică problema vinului şi a transformat

apa în vin, datorie pe care o are mirele în permanenţă în familie.

Bărbatul, continuu trebuie să transforme apa în vin, adică ceea ce nu este

consistent, în ceea ce este consistent, ceea ce nu pare de folos, în ceea ce

este de folos. Sfântul Apostol Pavel merge până acolo încât aseamănă

relaţia HRISTOS-BISERICĂ cu relaţia BĂRBAT-FEMEIE. Deci,

Însuşi Hristos Dumnezeu ne-a îndemnat să ne iubim unul pe altul şi să

ducem prietenia la acest apogeu al iubirii ce face să transpară prin

celălalt. Acolo trebuie să ajungem noi. Acesta ar fi idealul, însă noi trăim

într-o lume în care oamenii nu întreţin prietenii adevărate. Lipsa acestei

prietenii adevărate, influenţează şi prietenia cea mai de dorit:

PRIETENIA SOŢ-SOŢIE. La cununie auzim îndemnul: „Iubiţi-vă

unul pe altul. Bărbaţilor iubiţi-vă femeile precum Hristos a iubit

Biserica“. E adevărat că nu este acolo un îndemn de genul celor

afirmate: „FIŢI PRIETENI!“ Însă prietenia este nu numai un început al

fluxului de sentimente, ci este şi o stare de permanentizare a iubirii.

DACĂ O FAMILIE ARE PROBLEME, E BINE SĂ SESIZĂM

IMEDIAT CĂ DE FAPT EI NU MAI SUNT PRIETENI, au pierdut

relaţia lor de prietenie, au intrat într-o rutină.

                           Cum văd bărbaţii azi femeia?

             Deşi au trecut aproape 2000 de ani de când cea mai sfântă femeie

care a putut exista vreodată, Fecioara Maria, a şters greşeala Evei, totuşi

oamenii nu şi-au modificat prea mult gândirea despre femeie. Chiar şi

poporul biblic a nedreptăţit femeia, „căci era creată după bărbat şi din

bărbat “. Să nu uităm că nu de bărbat a binevoit a se sluji Dumnezeu ca

să nască noul om, ci de femeie. O femeie L-a născut: Prea Sfânta

Fecioară Maria şi nici un bărbat născut din femeie nu s-a ridicat până

unde este acum Maica Domnului: „MAI CINSTITĂ DECÂT

HERUVIMII ŞI MAI MĂRITĂ FĂRĂ DE ASEMĂNARE DECÂT

SERAFIMII“. Oamenii au numit femeia în fel şi chip: de la „lucru

vorbitor“ în antichitate, până la „sexul slab“ în evul mediu, afirmaţie

inexactă şi incorectă, pentru că femeia nu este sexul slab, ci sexul fin,

pentru că, principala caracteristică a ei este fineţea, FINEŢEA

PSIHOSOMATICĂ. Deci, sub aspect trupesc şi sufletesc femeia este

finuţă şi unii bărbaţi uită acest lucru. Femeia este un „apostolat al

iubirii“. Când iubeşte se dăruieşte şi cât timp nu este înşelată, este gata

oricând de jertfă. Ba, chiar femeile au ceva caracteristic - INTUIŢIA.

Dacă bărbatul vrea să nu greşească, trebuie să meargă la soţie şi să

o întrebe: „Ce să fac în problema aceasta, să acţionez sau nu? “. Îţi

mai cere nişte date şi din trei vorbe îţi răspunde: da sau nu. De obicei,

spune, nu. Spunând nu, trebuie să asculţi. Dacă asculţi, ca bărbat, deja ai

reuşit să menţii pacea în familie. Dacă nu asculţi şi cumva ies lucrurile

pe dos, atunci o lungă perioadă de timp, este foarte complicat să mai

deschizi gura.

Cum ar trebui să ne alegem prietenul, respectiv viitorul soţ?

            Este ştiut că fiecare fată îşi doreşte un CĂMIN. Cuvântul cămin

exprimă mai mult decât căsnicia, exprimă o stare de comunicare intensă

cu ceilalţi, dar mai întâi cu tine. Când există un soţ, o soţie, copii există

probleme, dar există şi bucurii. Noi avem moştenire de la Sfântul Ioan

Gură de Aur 11 reguli canonice ale nunţii creştine: tinerii să se placă

mai întâi după criterii fizice, apoi după criterii morale, după aceea

dacă mai e loc şi după criterii intelectuale. A pus în prim plan aspectul

fizic şi nu pe cel moral sau intelectual, pentru că deşi Dumnezeu a creat

toate fetele frumoase şi toţi băieţii frumoşi, unor băieţi le plac anumite

fete şi unor fete le plac anumiţi băieţi. Deci, dacă nu pornim de la acest

criteriu în primul rând, nu vom reuşi să întemeiem o prietenie. Prietenia

dintre un băiat şi o fată trebuie să fie o „prietenie sfântă“, aşa cum o

vrea Dumnezeu. Ca orice om, prietenul sau prietena ta are şi defecte.

Întrebarea pentru tine este dacă poţi suporta aceste defecte. Dacă da,

atunci poţi întemeia o familie, dacă nu, mai bine te laşi păgubaş.

DACĂ NU NE ÎNDRĂGOSTIM CÂT SĂ SE DĂRÂME

STÂLPII CERULUI

PESTE NOI, NU TREBUIE SĂ NE CĂSĂTORIM!

                             La început le recomandăm împrietenirea şi apoi să se

îndrăgostească unul de altul, adică fata de băiat şi băiatul de fată. După

aceea, le recomandăm să se împrietenească şi apoi să se îndrăgostească,

şi iar să se împrietenească şi iar să se îndrăgostească, şi iar să se

împrietenească şi iar să se îndrăgostească şi tot aşa până la sfârşitul

vieţii, când se va face un bilanţ a tot ceea ce s-a întâmplat. Adesea vedem

pe stradă sau în parc, un bătrânel şi o bătrânică care se ţin de mână, îşi

vorbesc şi nu îi deranjează nimic din ceea ce este în jur. Ei sunt

îndrăgostiţi într-un anumit fel. EI AU ŞTIUT SĂ-ŞI MENŢINĂ

PRIETENIA.

    ESTE DEOSEBIT DE IMPORTANT ÎN ALEGEREA

PRIETENULUI RESPECTIV, A VIITORULUI SOŢ SAU SOŢIE,

    SĂ NU GREŞIM DIN START. 

                                            În acest sens spuneau Sfinţii Părinţi:

dacă ţi-l iei din Biserică, Biserică îţi va fi, dacă ţi-l iei din cârciumă,

cârciumă îţi va fi, dacă ţi-l iei de la Bingo, Bingo îţi va fi, de pe stadion

stadion îţi va fi etc. Ce înseamnă „BISERICĂ ÎŢI VA FI?“, înseamnă

un bun creştin ortodox, cu care vei putea vorbi aceeaşi limbă, adică, care

va şti că miercuri şi vineri este zi de post trupesc şi sufletesc, că

Duminica este post trupesc, că trebuie să ne rugăm dimineaţa şi seara,

trebuie să respectăm cele patru sfinte mari posturi ale anului, că

Duminica nu avem voie să lipsim de la Biserică... Cuviosul Azarie

spunea aşa: „Mi-ar fi mai bine să trăiesc cu fiarele decât cu oamenii

necredincioşi“.

                   Cum trebuie să vină prietenul la prietenă

                      şi cu atât mai mult soţul la soţie

      Prietenul trebuie să vină la prietenă şi soţul la soţie cu cât mai

multe flori, cât mai des posibil. De ce? Pentru că nu poate să vină cu

mâna goală la întâlnire, trebuie să vină cu ceva, cu un semn al dragostei.

Dragostea se manifestă şi material. Femeile, de la fetiţe şi până la cele

mai bătrâne femei, probabil dintotdeauna iubesc foarte mult florile, dar

nu le iubesc în mod obişnuit ca noi toţi. Şi noi bărbaţii iubim florile, în

sensul că ne plac florile.

Femeile le iubesc într-un fel anume, adică rupte şi dăruite.

Găsim la un sfânt părinte din secolul al III-lea afirmaţia că florile se

cuvin morţilor, dar a trecut aşa de mult din secolul III şi până în secolul

XX, încât sensul s-a schimbat, şi dacă s-a schimbat îl luăm aşa cum este.

Ducem flori în număr cu soţ morţilor şi pentru a face o distincţie clară,

ducem femeilor flori în număr fără soţ.

                           Există căsătorie perfectă? 

      Iată o întrebare foarte interesantă, ba chiar există cărţi care poartă

acest titlu: „CĂSĂTORIA PERFECTĂ“. S-au aventurat la această

temă când psihologi, când sociologi, când medici, însă soluţii concrete nau

reuşit să ne dea. De ce? Pentru că, aşa-zisa căsătorie perfectă nu există

decât întru Hristos, şi atunci despre familia creştină poate să vorbească

numai Biserica. De ce merge la unii căsătoria şi la alţii nu? Pentru că unii

tineri greşesc chiar din start nefăcând ceea ce ar trebui să facă. Adică,

băiatul sau fata care vrea să găsească un partener de viaţă, pentru o viaţă,

şi de fapt pentru o veşnicie să nu greşească ca şi Eva, care a uitat să

întrebe mai întâi pe Dumnezeu: „Doamne, iată, şarpele mă îndeamnă

să muşc din măr, Tu ce zici?“. Sau, măcar, Adam să-l fi întrebat:

„Doamne, iată, Eva mă îndeamnă şi pe mine să muşc din măr, Tu ce

zici să fac?“. Deci, trebuie să ne rugăm 40 de zile consecutiv citind

acatistul Domnului Iisus Hristos şi când ajungem la condacul 13 (care se

zice de trei ori) să-L rugăm folosind cuvintele noastre, cam aşa:

„Doamne, Tu Cel ce ştii toate, ajută-mă să-mi găsesc şi eu un soţ,

care să Te iubească mai întâi pe Tine şi apoi să mă iubească PUŢIN

şi pe mine şi de-oi fi pe o cale greşită, Tu să mă-ndrepţi pe cea

bună... etc“.

Foarte important este ca tinerii să-şi păstreze fecioria până în ziua

cununiei religioase, iar cu câteva zile înainte de cununie, mai ales dacă

au greşit unul cu altul împreunându-se, cel puţin să se spovedească şi

atunci vor veni cu sufletele curate în faţa Sfântului Altar. Cununia

religioasă şi nunta să nu se facă în nici un caz în posturile de peste an. Şi

le mai trebuie încă două lucruri foarte importante celor doi:

binecuvântarea părinţilor şi mai ales BINECUVÂNTAREA

PREOTULUI DUHOVNIC. Şi când a luat naştere noua familie,

bineînţeles după cununia religioasă, cei doi tineri, el şi ea, indiferent de

greutăţile acestei epoci de tranziţie, trebuie să se ancoreze în familie ca

de un lucru mântuitor, pentru că mântuirea sau căderea noastră ne-o

realizăm mai întâi de toate în familie. Părintele Stălinoae spune despre

familie că este „structura supremă a iubirii“.

                       Despre inimă ce putem spune?

               Inima este primul organ care apare în oul zigot şi trebuie să

vorbim despre ea, pentru că Însuşi Dumnezeu a ţinut cont de acest loc

cald al omului. Dumnezeu a creat-o pe Eva din dreptul acestui organ, din

cea mai apropiată coastă de inimă. Şi femeia nu trebuie niciodată să uite

acest lucru, şi ea nu uită pentru că poate să creeze mai departe această

stare de căldură care ajunge până la iubire, iubirea fiind starea supremă

în care Dumnezeu ne-a creat şi starea în care trebuie să rămânem. Când

femeia uită de unde este creată, din ce loc, atunci în familie nu există nici

măcar rază de iubire, pentru că femeia este dotată cu această putere de

iubire, omeneşte, am putea spune perfectă. Perfecţiunea în fapt nu poate

fi atinsă, pentru că numai Dumnezeu este perfect. Noi tindem spre

perfecţiune. Dacă femeia nu uită acest lucru, va putea să fie, ceea ce cei

vechi numeau „O PREOTEASĂ A IUBIRII“, adică „O VESTALĂ“,

o întreţinătoare a focului iubirii, cum erau în antichitate, când menţineau

focul sacru în temple. Aşadar, fiecare soţie poate să fie înlăuntrul

familiei o „vestală a iubirii“, o „preoteasă a iubirii“. Cei doi soţi se

încadrează în ego (eu) până în momentul în care apare copilul, care este

„FRUCTUL IUBIRII“. De atunci, Sfânta Treime are o reflectare în

acea familie şi în persoana ca atare, adică BĂIATUL trebuie să fie un

copil bun, un soţ bun şi un tată bun, iar FATA trebuie să fie o copilă

bună, o soţie bună şi o mamă bună. „Mama“ este cuvântul cel dintâi pe

care-l rostim toţi când ni se dezleagă limba prunciei. De fapt „MA-MA“

în limba ebraică înseamnă APĂ-APĂ şi nu este întâmplător, deoarece

corpul omenesc are în compoziţie trei sferturi apă şi un sfert alte

elemente. Cu excepţia celei care se călugăreşte, femeia nu-şi are

justificare dacă nu naşte, dacă nu este mamă, mamă care din copilul ei

trebuie să facă copilul lui Dumnezeu, adică un bun credincios creştin

ortodox, aşa cum ne îndeamnă în versurile sale poetul creştin-ortodox

Vasile Militaru:

Pe copil să-l ţii în frâne,

De vrei om la toţi să placă.

Nu-l lăsa orice să spună,

Nu-l lăsa orice să facă,

Nu-l lăsa după plăcere,

Unde vrea el să se ducă.

Din acelaşi lemn se scoate

Şi icoană şi măciucă.

        De ce nu trebuie un băiat şi o fată să se împreune

                   înainte de cununia religioasă?

            Un răspuns corect ar fi acesta: Pentru că aşa este rânduiala

Bisericii, aşa este şi rânduiala părinţilor noştri şi a strămoşilor

noştri. Şi apoi tinereţea şi fecioria sunt daruri pe care Dumnezeu o

dată le dă. Dar pentru a fi mai clar, să răspundem şi în alt mod. Este

uşor de constatat că ceea ce se întâmplă înainte de cununie, nu se mai

întâmplă după cununie, adică prietenia frumoasă, respectiv dorul după

celălalt, dorinţa de a te întâlni cu el, de a merge de mână, la plimbare etc.

Dacă există relaţii trupeşti înainte de căsnicie, toate celelalte vor înceta.

Împreunarea trupească înainte de cununie este ca şi când cineva s-ar

încununa pe la jumătatea pistei. Se compromite, aşadar, victoria, căci el

nu va mai avea timp să ajungă la capăt. Cel mai important aspect în

legătură cu această problemă este legat de Taina Cununiei, care

presupune binecuvântarea ca cei doi să se unească pentru totdeauna. În

momentul cununiei, bărbatul şi femeia se află cel mai aproape de Taina

Iubirii şi păcat că o percepem atât de puţin. Taina Iubirii este în esenţă

Dumnezeu Însuşi - după cum ne spune Sfântul Evanghelist Ioan:

„Dumnezeu este iubire“. La această binecuvântare tinerii sunt chemaţi

în a fi feciorelnici, căci altfel ei şi-au luat dinainte ceea ce, mult mai

generos, avea să le dăruiască Dumnezeu în momentul căsniciei. Şi-au

luat libertatea, cred ei, în virtutea unui drept, zicând: „Am dreptul, de ce

n-aş face-o? Sunt liber! Sunt stăpân pe trupul meu, pe sufletul meu

!...“ etc.

„FUGIŢI DE DESFRÂNARE! ORICE PĂCAT PE CARE-L

VA SĂVÂRŞI OMUL ESTE ÎN AFARĂ DE TRUP. CINE SE

DEDĂ ÎNSĂ DESFRÂNĂRII PĂCĂTUIEŞTE ÎN ÎNSUŞI

TRUPUL SĂU. SAU NU ŞTIŢI CĂ TRUPUL VOSTRU ESTE

TEMPLU AL DUHULUI SFÂNT CARE ESTE ÎN VOI, PE

CARE-L AVEŢI DE LA DUMNEZEU ŞI CĂ VOI NU

SUNTEŢI AI VOŞTRI? CĂCI AŢI FOST CUMPĂRAŢI CU

PREŢ! SLĂVIŢI, DAR, PE DUMNEZEU ÎN TRUPUL

VOSTRU ŞI ÎN SUFLETUL VOSTRU, CARE SUNT ALE LUI

DUMNEZEU“ (1 Corinteni 6:18-20).

„DE VA STRICA CINEVA TEMPLUL LUI DUMNEZEU,

ÎL VA STRICA DUMNEZEU PE EL, PENTRU CĂ SFÂNT

ESTE TEMPUL LUI DUMNEZEU, CARE SUNTEŢI VOI“

(1 Corinteni 3:17).

După cum se vede din versetele de mai sus, Împărăţia Cerurilor se

ia cu efort şi cu străduinţă (Matei 11:30) şi apoi „FIECARE VA DA

FRAŢILOR, SOCOTEALĂ DE SINE LUI DUMNEZEU“ (Romani

14:12).

           Un om care conştientizează relaţia cu Dumnezeu, oricât de puţin

sau oricât de mult, îşi va da seama că frumuseţea existenţei nu este a-ţi

lua, ci de a ţi se da, de a primi ca dar, pentru că în momentul în care îţi

iei, tu iei dreptul celuilalt de a-ţi da. Aşadar, consumând întâlnirea

trupească înainte de cununia religioasă, tinerii zădărnicesc darul pe care

în mare parte Dumnezeu este pregătit să-l dăruiască la cununie.

Amărăciunea pe care o trăieşte un cuplu care consumă întâlnirea

trupească înainte de cununie, noi preoţii duhovnici o cunoaştem din

Taina Sfintei Spovedanii. Abia atunci acel cuplu conştientizează, ce

lucru extraordinar a pierdut. Întâlnirea trupească este mai întâi de toate o

manifestare foarte egoistă a eu-lui nostru. Trebuie făcut exerciţiul

dragostei curate. Altfel vă veţi întâlni foarte greu cu ea după cununie.

Omul este neputincios mai ales trupeşte şi atunci când i se va da frâu

liber relaţiei trupeşti foarte greu se va înfrâna şi va putea să mai cultive

cu insistenţă relaţia aceasta frumoasă.

Întrebaţi-i pe cei căsătoriţi să vă spună cât visează la întâlnirile

dinainte de căsătorie. Ce plăcere să strângă pentru prima dată o fată de

mână. Cu greu mai întâlneşti lucrurile acestea în căsnicie. Dacă se face

această înaintare unul către altul înainte de căsnicie, ea va dura şi după

aceea. Dacă nu se face şi ne grăbim cu împreunarea trupească, vom fi

nişte învinşi. Mărturia tuturor acestora, este aceea de regret că au făcut-o

înainte de timp.

      Bărbatul şi femeia - tipuri complementare de existenţă

„Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; a făcut bărbat

şi femeie“ (Facerea 1:27). „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine

să fie omul singur“ (Facerea 2:18). Şi bine a mai zis Dumnezeu

fiindcă: „singurătatea înseamnă suferinţă“.

În cei doi, bărbatul şi femeia, se completează în mod armonios

calităţile unuia cu ale celuilalt. Părintele Stăniloae spune că „CEI DOI

SE IUBESC PENTRU CĂ NU-ŞI SUNT UNIFORMI“. Iubirea este

deci un schimb de fiinţă, o întregire reciprocă. Iubirea îmbogăţeşte pe

fiecare pentru că primeşte şi dăruieşte la nesfârşit, pe când ura sărăceşte,

pentru că nu dă şi nu primeşte nimic. Bărbatul găseşte în femeie o taină

nedefinită. Căsătoria este în acelaşi timp dragoste şi ajutor, bucurie de

celălalt şi răbdare a lui. În iubire amândoi devin tari. Bărbatul este prin

fire un extatic, adică îşi exteriorizează ideile şi trăirile, pe când femeia

este o fire enstatică, adică trăieşte mai mult în interior. Spune Paul

Evdochimov că specificul bărbatului este a acţiona, iar specificul

femeii este a fi şi aceasta este starea religioasă prin excelenţă.

Bărbatul se poate împlini prin munca pe care o pune în slujba

lumii, a umanităţii, pe când femeia se simte împlinită cu adevărat doar în

familie, prin maternitate şi dragoste, în folosul soţului şi a copiilor. Dacă

vocaţia bărbatului este mai mult de a îmbogăţi lumea cu idei, vorbe şi

date, femeia dăruieşte fapte şi suflet, îşi dăruieşte familiei şi lumii chiar

sufletul ei.

                 Iubirea - podoabă a frumuseţii sufleteşti

          1. Iubirea împodobeşte totul. Când se îndrăgosteşte, omul îl vede

pe celălalt în chip frumos, îl vede cu ochii iubirii, îl vede aşa cum este

celălalt în inimă. Şi, într-adevăr, nu putem cunoaşte profund pe cineva

decât prin iubire, iubirea fiind adevărata putere de pătrundere în lumea

interioară a celuilalt, în tainele universului său sufletesc, în eul lui.

        2. Iubirea, parcă ne-ar da aripi, pentru că iubind pe cineva,

începem să-i iubim pe toţi şi totul în lume se umple de lumină.

         3. În iubire se găseşte ascuns germenele şi puterea aceea enormă

de transformare. Cei mai reci şi mai aspri oameni, când simţământul

iubirii începe să prindă viaţă în sufletele lor, se schimbă.

         4. Iubirea ne face să privim lumea cu alţi ochi. Când se aprinde în

noi iubirea, toate celelalte trec pentru noi pe al doilea plan.

         5. Legea iubirii face din sufletul celuilalt o oglindă în care se văd,

de fapt, amândoi. Se descoperă a fi amândoi frumoşi, atât trupeşte cât şi

după suflet. Cei doi se recunosc în dublă ipostază: iubiţi, iubind.

          6. Iubirea umanizează. Omul devine om iubind şi este om atât

timp cât iubeşte.

Mulţi bat la porţi închise lor pentru totdeauna „cerşind“ iubirea

unor persoane care nu vor sau nu pot să le-o ofere şi fac aceasta cu o

intensitate proporţională cu vehemenţa refuzului.

                  Divorţul - atentat la adresa familiei

        Contrar cununiei religioase este divorţul. Ce putem spune despre

el? Divorţul este un atentat foarte grav la adresa familiei. Tragedia mare

este că în el oamenii văd o soluţie, ori divorţul este un eşec, este poate,

cel mai tragic eşec. Divorţul nu este un început, este un sfârşit, un sfârşit

în faţa căruia trebuie să ne recunoaştem învinşi, oricine ar fi legal de

vină. Cei doi sunt învinşi, sunt învinşi la capitolul cel mai important al

vieţii lor. Atât în Biserica Ortodoxă, cât mai ales în Biserica Romano-

Catolică, divorţul este interzis. Cu toate acestea, sunt familii ortodoxe

care divorţează. Într-un timp mai mult sau mai puţin apropiat de

momentul cununiei şi în familia creştină ortodoxă pot apărea păcate, care

fac să dispară legătura dragostei dintre cei doi: adulterul, avortul ş.a.m.d.

Şi Biserica se confruntă cu toate acestea, Biserica fiind noi toţi.

LUCRURILE NU MERG BINE, PENTRU CĂ NOI ÎNŞINE NU

MERGEM BINE. Există astăzi forţe dinăuntru şi din afara ţării care vor

să atace unitatea familiei, adică ceea ce este unire, şi atunci este mai uşor

să divorţezi, ba chiar sunt facilităţi destule: e permis să-ţi împarţi averea

împreună adunată, eventual, se uşurează totul ducându-se copiii, „fructul

iubirii“, la un orfelinat sau la un cămin. De aceea, trebuie să medităm

cum ar trebui să începem o prietenie sau cum să o transformăm pe cea

existentă în chip ideal.

                                          În concluzie:

              Aceasta este viaţa pământească, binecuvântată de

         Dumnezeu: flăcăul să-şi caute o mireasă şi fecioara un mire,

            însă iubirea dintre un băiat şi o fată nu trebuie să aibă la

            bază păcatul, ci iubirea creştinească, fără împreunare

           trupească până la cununia religioasă deci temelia familiei

         trebuie să fie o iubire sfântă, măreaţă, bazată pe respectarea

             poruncilor sfinte dumnezeieşti şi nu a poftelor păcătoase.

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; G. Habra, Iubire şi senzualitate; Teofil

Pârâian, Constantin Tănase şi Ion Coman, Conferinţe despre prietenie.

               Completare la cateheza ”Despre prietenie”

         Tertulian, enumerând dezavantajele căsătoriei între o persoană

credinciosă şi una păgână (sau una necredincioasă) a spus: „Unde este

pomenirea lui Dumnezeu? Unde este chemarea lui Hristos? Unde este

hrănirea credinţei prin citirea Sfintei Scripturi? Unde este adăparea

Duhului? Unde este proslăvirea lui Dumnezeu?“.

                         Mucenicia Sfintei Eufrasia fecioara

        Sfânta Eufrasia a fost din cetatea Nicomidiei, în vremea împărăţiei

lui Maximian (286-305) şi era de neam vestit, frumoasă la chip, cu bune

obiceiuri şi credincioasă roabă a lui Hristos. Şi, fiind prinsă de

închinătorii la idoli, a fost silită să aducă jertfă zeilor, dar nesupunânduse,

a fost bătută cumplit, dar ea a răbdat aceasta cu bărbăţie. Apoi, dată a

fost spre a fi batjocorită de un barbar, şi acesta a dus-o pe ea la casa sa.

Iar ea, neîncetat, în mintea ei, se ruga Preacurat Mirelui său, lui Iisus

Hristos, ca să-i păzească fecioria ei nestricată.

        Deci, când barbarul acela s-a închis în casă, Sfânta l-a rugat pe el să

o aştepte pe ea puţin, făgăduind să-i dea o buruiană pe care, de o va purta

cu el, nu-l va răni pe el nici o armă a duşmanului, zicând ea despre sine

că este fermecătoare. Iar barbarul i-a zis ei: „Îmi vei da pe urmă

buruiana aceea“. Dar înţeleapta fecioară a răspuns: „Nu este cu putinţă

să fie găsită buruiana aceea de femei nefecioare, ci numai de fecioare

nenuntite, pentru că de nu va fi arătată de fecioară curată, apoi nimic

nu lucrează“. Şi a lăsat-o barbarul până ce-i va arăta acea buruiană.

Atunci Sfânta ducâdu-se în grădină şi adunând nişte buruieni, pe care lea

găsit acolo, i le-a adus. Iar el i-a zis: „Cum voi şti că sunt adevărate

cele spuse de tine?“ Ea şi-a pus buruienile pe gâtul său şi i-a zis lui: „Ia

o sabie ascuţită şi repezind-o tare cu amândouă mâinile, loveşte în

gâtul meu cât vei putea, şi din aceasta vei vedea căci cu nimic nu mă va

vătăma sabia ta“.

              Iar el, crezând cuvintele ei, a luat sabia şi a dus-o la capul sfintei

fecioare; apoi, repezind-o tare, i-a tăiat cinstitul ei cap. După care,

cunoscând că a fost batjocorit de dânsa, scrâşnea din dinţi; dar ce folos,

pentru că înţeleapta fecioară s-a dus neîntinată către Mirele său Hristos,

lăsând minunat chip de întreagă înţelepciune, voind ca mai bine să

moară, decât să-şi piardă fecioria. (P.S. Andrei Andreicuţ - „Mai putem

trăi frumos?“; Danion Vasile - „Cartea Nunţii“).

                        Citate despre prietenie

► „Poartă-te cu prietenii aşa cum faci cu picturile. Aşează-le în

lumina cea mai bună“ (Jeanne Churchill 1854-1921).

► „Cea mai rea singurătate este să fii lipsit de o prietenie sinceră“

(Francis Bacon 1561-1626).

► „Nu contează atât de mult ajutorul prietenilor cât încrederea că

ne vor ajuta“ (Epicur 341-270 î.d. Hr).

► „Prietenii pe care-i poţi suna la patru dimineaţa sunte cei care

contează“ (Marlene Dietrich 1904-1992).

► „Când un prieten te roagă, nu există mâine“ (George Herbort

1593-1663).

► „Prietenul adevărat este cel care vine când toţi ceilalţi pleacă“

(Walter Winchell 1879-1972).

► „În durere poţi să te îngrijeşti şi singur, dar pentru a simţi

adevărata valoare a bucuriei trebuie să ai pe cineva cu care s-o

împarţi“ (Mark Twain 1835-1910).

► „Prietenii rămân prieteni pentru că nu se amestecă unul în

viaţa celuilalt“ (Richard Alan).

► „Viaţa nu reprezintă nimic fără prietenie“ (Cicero 106-43 î.d.

Hr.).

► „Dintre toate lucrurile pe care înţelepciunea ni le pune la

dispoziţie pentru a ne face viaţa cu adevărat fericită, cel mai însemnat

este prietenia“ (Epicur 341-270 d.Hr).

► „Nici nu mă îndoiesc că mi-am meritat duşmanii, dar nu cred

că mi-am meritat prietenii“ (Walt Witman).

                                         Despre divorţ

               Atunci când diavolul pierde un om, se luptă din răsputeri să-l

câştige. Aşa se întâmplă şi cu cei căsătoriţi, care duc o viaţă şi trăiesc

cu frica lui Dumnezeu. Diavolul i-a pierdut prin Taina Sfintei

Cununii, cei doi sunt un trup. Diavolul i-ar fi plăcut să trăiască în

curvie, să nu facă copii, să nu meargă la Biserică şi acum e turbat de

mânie. Nu vă grăbiţi să divorţaţi chiar dacă uneori căsnicia nu merge

bine. Dumnezeu ne dă o Cruce la fiecare şi dacă nu vrem să o ducem,

fugim de ea, dăm peste necazuri şi mai mari; să nu credeţi că găsiţi

altul mai bun - din rău în mai rău merge.

După căsătorie, tinerii nu au voie 8 zile să se apropie de cele sfinte,

să aducă preot în casă, să vină la Biserică. La a 8-a zi după cununie se

face molifta, viaţa devine normală. Se mai opresc de la cele sfinte în ziua

în care cei doi se unesc trupeşte.

Fetelor, păziţi-vă fecioria. Mai demult, când te întâlneai cu o

fată, se roşea toată când te vedea, dacă o ţineai de mână tremura de

emoţie, se întâmpla să o săruţi după ce era soţia ta. Toate aveau

farmecul lor. Nu-mi amintesc să se fi plâns bărbaţii că s-au plictisit

de soţiile lor, că nu le mai plac. Era multă decenţă în ţinută;

bărbatul vedea femeia dezbrăcată doar când se unea cu ea, aşa erau

rochiile lor făcute. Acum nu mai trebuie să dezbraci o femeie că e

aproape goală de la început. Unde este bunul simţ de altă dată?

             Fata care nu se păstrează fecioară până la căsătorie, nu are

dreptul să poarte rochia de mireasă şi nici voalul pe cap, ci o rochie

obişnuită şi batic, pentru că i-a plăcut să fie femeie. Rochia de

mireasă şi voalul mărturisesc neprihănirea fetei şi castitea ei. Din

cauza păcatului se scârbeşte şi Duhul Sfânt să se coboare în timpul

cununiei peste cei doi întinaţi; nu se poate revărsa în acel moment

darurile căsătoriei care se cer prin rugăciunile de la slujba cununiei

de către preot.

                                      Doi prieteni

      Te rog să nu mergi înaintea mea pentru că nu ştiu dacă am să mă pot

ţine după tine, te rog să nu mergi nici în urma mea fiindcă nu ştiu dacă

am să pot să te conduc, te rog să mergi alături de mine, umăr lângă umăr,

pentru că aceasta este prietenia adevărată.

Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul

meu, Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie. Amin!